luni, 26 ianuarie 2009

Catalog Bloguri
Blog

Sfaturi practice naturiste

Galbenelele

Planta ierboasa cu radacina adinca de 20 cm, tulpina ramificata, inalta, flori mici de culoare portocalie si miros placut, infloreste din luna iunie pina la caderea brumei, iar produsele vegetale utilizate in scop terapeutic sint florile, care dupa recoltare se usuca la umbra sau la soare.

Proprietati si recomandari

Galbenelele au proprietati antiinflamatoare, cicatrizante, sedative, anticancerigene, antitricomonozaice, bactericide si coleretice. Se recomanda utilizarea plantei in boli ca de exemplu: dischinezii biliare, hemoroizi, varice, arsuri, rani, enterocolite, gastrite hiperacide, ulcere gastrice sau duodenale, dismenoree. De asemenea, ajuta la reglarea ciclului menstrual, cit si la combaterea protozoarului Trichomonas vaginalis. Se mai utilizeaza frecvent in cosmetica pentru activitatea circulatiei periferice la tenurile uscate.

Mod de folosire

Intern

Se foloseste sub forma de infuzie preparata dintr-o lingurita de flori adaugate la 200 ml de apa clocotita si zilnic se beau cite 2-3 cani din acest ceai.

Extern

Se prepara o infuzie din 30 g flori de galbenele la un litru de apa clocotita cu care se fac spalaturi locale, spalaturi vaginale pentru combaterea tricomonazei. Se mai poate folosi unguentul cu galbenele care se aplica in strat subtire pe locul bolnav.

Isopul

Isopul este cunoscut din timpuri stravechi chiar si din Biblie cu renumitul pasaj: stropi-ma-voi cu isop si mai virtuos decit neaua ma voi albi, dupa unii istorici si etnobotanisti, probabil ca textul biblic citat mai sus nu se refera la aceasta planta, ci mai degraba la Origonum syriacum. Totusi isopul (Hyssopus officinalis) are o veche reputatie terapeutica, fiind utilizat pentru purificarea locurilor sacre si in acelasi timp ca planta medicinala comuna. Este originar din regiunile mediteraneene si Asia temperata, iar in prezent se cultiva in America si Europa.

Proprietati si recomandari

Principalele utilizari traditionale se refera in principal la afectiunile respiratorii si ale aparatului digestiv, iar extern la ameliorarea durerilor reumatice, arsuri, rani, dureri de urechi, cit si dureri de dinti. In trecut s-a folosit si pentru reglarea tensiunii arteriale, ca tonic nervin general, in anxietate si isterie.

Compozitie chimica si fitoterapeutica a plantei

Partile aeriene ale plantei recoltate in timpul infloririi contin 0,5-1 la suta ulei esential format in special din pinen si pinocamfen, sesquiterpene, iar cantitatea cea mai mare de ulei esential se gaseste in flori, apoi in frunze. Planta mai contine derivatii flavonici, o substanta amara de natura lactonica numita marubiina, acid usolic si oleanolic, diosmina, beta-sitosterina, tanin, hysopina, gumi-rezine, zaharuri, lipide si substante minerale: Ca, K, Na, P, Fe, Cu, S, Mu, Zu, Mo, Al etc. Uleiul esential se obtine prin antrenarea cu vapori de apa din partile florale ale plantei si frunze recoltate in timpul infloririi. Uleiul esential obtinut prin acest procedeu este incolor, pina la galben-pal-verzui, cu miros dulceag camforos. Se amesteca bine in uleiurile esentiale de levantica, rosmarin, myrt, de Primeta racemosa, salvie, geranium si uleiuri de citrice, iar ca actiune terapeutica uleiul esential de isop este considerat ca astringent, antiseptic, bactericid, antiviral, carminativ, calmant al cefaleelor, cicatrizant, digestiv, diuretic, emenagog, expectorant, febrifug, hipertensiv, nervin-sedativ, endorific si tonic (cardiac si in deficientele circulatorii), vermifug si vulnerar (de vindecare mai rapida a plagilor).

Principalii constituenti din uleiul esential sint pinocamphonele, izopinocamhone, estragolul, barneolul, geraniolul, bimonene, tuyone, myrcene, caryofilene etc.

Mod de folosire

In aromotarepie: principalele utilizari se refera la actiuni cutanate: echimoze, taieturi, dermatite, eczeme, rani, inflamatii etc.

In afectiuni circulatorii: muschi si articulatii, in tensiuni mici sau mari ale presiunii sanguine, in afectiunile reumatice.

In afectiunile sistemului respirator: astm, bronsite, cataruri, faringite, tuse, tonsilite, tuse convulsiva.

In afectiunile sistemului digestiv: colici, indigestii, gastrite.

In afectiunile sistemului genito-urinar: anemoree, leucoree (trichomonoza in special), iritatii mecanice etc.

Sistem imunitar: raceala, gripa, stari febrile etc.

Sistem nervos: anxietate, oboseala, tensiune nervoasa, conditii de stres, nevroze astenice etc.

In aromoterapie se utilizeaza numai in mici concentratii diluat intr-un ulei pe baza de masline sau uleiuri vegetale obtinute prin presare la rece. Intern, diluatia uzuala este de 3-4 picaturi la o lingura de ulei vegetal, iar uleiul de isop intra ca aromatizant in numeroase produse cosmetice, parfumuri, sapunuri etc. In industria alimentara este folosit pentru proprietatile condimentare in diferite preparate din carne, sosuri, bauturi alcoolice rafinate, iar pentru folosirea tuturor acestor produse sau preparate mai trebuie mentionat ca, desi isopul nu este iritant si nesensibilizant, in special uleiul esential este si tonic moderat datorita continutului in pinocanfene. Deci, toate preparatele care contin ulei volatil de isop trebuie folosite moderat si sint contraindicate in timpul sarcinii, in epilepsie, cit si in hipertensiune arteriala. Partile aeriene ale plantei, recoltate in timpul infloririi si uscate la umbra, pot fi folosite in farmacia casei ca atare sub forma de infuzie una-doua lingurite la o cana de apa, iar dupa un timp de 10-15 minute de la infuzare intr-un vas acoperit se pot consuma una-doua cani pe zi din acest ceai, indulcite cu miere de albine. Isopul intra in compozitia multor ceaiuri medicinale sau alimentare cum ar fi: ceaiul antiasmatic si pectoral, ceaiul osana etc.

Spanacul

Este un bun aliment ce asigura multe vitamine organismului, cit si o vedere mai agera, mai buna a ochilor, iar pentru a micsora riscul bolilor cauzate de virsta, precum si aparitia bolilor sistemului ocular, medicii nutritionisti recomanda verdeturile. Datorita luteinei, care se afla in compunerea plantelor cu frunze verzi, precum si spanacul, consumul acestora creste starea de sanatate a ochilor, intrucit substanta protejeaza fata de efectele daunatoare ale soarelui asupra ochilor, actionind ca un filtru solar. Deoarece organismul uman nu poate produce luteina, substanta nu poate fi asimilata decit prin consumul acestor alimente, cit mai frecvent.

Vinul alb

Este bun in tratamentul pentru cataracta. Se face un amestec de plante din 20 g sibur (burunita pentru dureri de ochi), 20 g ordolen (valeriana), 20 g musetel, 10 g sporici (verbina) si 30 g flori de soc. Totul se amesteca bine, apoi cinci linguri rase de plante se oparesc cu o jumatate de litru de vin alb, care a fost incalzit pina la limita de fierbere. Aburul este lasat sa actioneze asupra ochilor inchisi, iar cel mai indicat este ca acest vin sa se toarne intr-o sticla si sa se pregateasca de fiecare data cu o cantitate mai mica de vin, fiind astfel mai buna si utila o baie proaspata de aburi.

Vin rosu si aloe

Persoanele care incearca si doresc sa se lase de bautura pot beneficia, conform medicinei traditionale, de efectele benefice ale plantei de aloe. Intr-un borcan se pune 1,5 kg de aloe tocata, in virsta de 3-5 ani, la care se adauga 2,5 kg miere de albine si 3,5 litri de vin rosu incalzit. Amestecul se lasa la macerat timp de cinci zile, iar in prima saptamina de tratament se consuma cite o lingurita de preparat de trei ori pe zi, cu o ora inainte de masa. Incepind cu a doua saptamina, cantitatea va creste la o lingura, inlocuind astfel lingurita. Cura dureaza trei saptamini, iar in timpul tratamentului este contraindicat consumul de lapte si oua.

Frunzele de nuc

Nucul este un arbore cu radacina pivotanta, puternic ramificata lateral, tulpina inalta de pina la 30 m, scoarta este neteda, cenusie, iar coroana strinsa atunci cind creste in masiv si larga - globuloasa cind creste solitar. Infloreste in luna mai, fructele au un aspect globulos, prezinta un invelis carnos de culoare verde care crapa cind ajunge la maturitate si elibereaza nuca ce poarta in interior saminta comestibila. Produsele vegetale utilizate in scop terapeutic sint frunzele recoltate in lunile mai-iunie, ele continind: tanin, vitamina C, clorofila, saruri minerale, inazitol, acizi organici, ulei esential etc.

Proprietati si recomandari

Arborele are proprietati hipotensive, hipoglicemiante, calmante, antiinflamatorii, hemostatice, antiseptice, depurative, antisudorifice, fiind recomandat in boli precum diabetul zaharat, candidoza, litiaza renala, ateroscleroza, infectii strepto si stafilococice, intoxicatii cu mercur. Se recomanda utilizarea acestuia si pentru combaterea secretiei excesive a glandelor sudoripare, eczemelor acute, viermilor intestinali si diareei.

Mod de folosire

Intern

Se foloseste sub forma de infuzie preparata dintr-o lingurita cu frunze de nuc adaugate la 200 ml apa clocotita si zilnic se consuma doua cani din acest ceai.

Extern

Sub forma de decoct obtinut din trei linguri de frunze de nuc adaugate la 250 ml apa. Se fierbe timp de 10 minute, dar se poate prepara si o infuzie din patru linguri de frunze de nuc la 200 ml apa clocotita. Cu aceste solutii se face gargara sau se inhaleaza in stari gripale, se spala local eczemele sau se toarna in apa de baie a copiilor, chiar si a adultilor

SIDA

Acquired Immune Deficiency Syndrome (AIDS), specific group of diseases or conditions that result from suppression of the immune system, related to infection with the human immunodeficiency virus (HIV). A person infected with HIV gradually loses immune function along with certain immune cells called CD4 T-lymphocytes or CD4 T-cells, causing the infected person to become vulnerable to pneumonia, fungus infections, and other common ailments. With the loss of immune function, a clinical syndrome (a group of various illnesses that together characterize a disease) develops over time and eventually results in death due to opportunistic infections (infections by organisms that do not normally cause disease except in people whose immune systems have been greatly weakened) or cancers.

In the early 1980s deaths by opportunistic infections, previously observed mainly in organ transplant recipients receiving therapy to suppress their immune responses, were recognized in otherwise healthy homosexual men. In 1983 French cancer specialist Luc Montagnier and scientists at the Pasteur Institute in Paris isolated what appeared to be a new human retrovirus—a special type of virus that reproduces differently from other viruses—from the lymph node of a man at risk for AIDS (see Lymphatic System). Nearly simultaneously, scientists working in the laboratory of American research scientist Robert Gallo at the National Cancer Institute in Bethesda, Maryland, and a group headed by American virologist Jay Levy at the University of California at San Francisco isolated a retrovirus from people with AIDS and from individuals having contact with people with AIDS. All three groups of scientists isolated what is now known as human immunodeficiency virus (HIV), the virus that causes AIDS.

Infection with HIV does not necessarily mean that a person has AIDS, although people who are HIV-positive are often mistakenly said to have AIDS. In fact, a person can remain HIV-positive for more than ten years without developing any of the clinical illnesses that define and constitute a diagnosis of AIDS. In 1997 an estimated 30.6 million people worldwide were living with HIV or AIDS—29.5 million adults and 1.1 million children. The World Health Organization (WHO) estimates that between 1981, when the first AIDS cases were reported, and the end of 1997, more than 12.9 million adults and children had developed AIDS. In this same period there were 11.7 million deaths worldwide from AIDS or HIV. About 430,000 of these deaths occurred in the United States.
II CLINICAL PROGRESSION OF AIDS
The progression from the point of HIV infection to the clinical diseases that define AIDS may take six to ten years or more. This progression can be monitored using surrogate markers (laboratory data that correspond to the various stages of disease progression) or clinical endpoints (illnesses associated with more advanced disease). Surrogate markers for the various stages of HIV infection include the declining number of CD4 T-cells, the major type of white blood cell lost because of HIV infection. In general, the lower the infected person’s CD4 T-cell count, the weaker the person’s immune system and the more advanced the disease state. In 1996 it became evident that the actual amount of HIV in a person’s blood—the so-called viral burden—could be used to predict the progression to AIDS, regardless of a person’s CD4 T-cell count. With advancing technology, viral burden determinations are quickly becoming a standard means of patient testing.
An infected person’s immune response to the virus—that is, the person’s ability to produce antibodies against HIV—can also be used to determine the progression of AIDS; however, this surrogate marker is less precise during more advanced stages of AIDS because of the overall loss of immune function.
Within one to three weeks after infection with HIV, most people experience nonspecific flulike symptoms such as fever, headache, skin rash, tender lymph nodes, and a vague feeling of discomfort. These symptoms last about one to two weeks. During this phase, known as the acute retroviral syndrome phase, HIV reproduces to very high concentrations in the blood, mutates (changes its genetic nature) frequently, circulates through the blood, and establishes infections throughout the body, especially in the lymphoid organs. The infected person’s CD4 T-cell count falls briefly but then returns to near normal levels as the person’s immune system responds to the infection. Individuals are thought to be highly infectious during this phase.
Following the acute retroviral syndrome phase, infected individuals enter a prolonged asymptomatic phase—a symptom-free phase that can last ten years or more. Persons with HIV remain in good health during this period, with levels of CD4 T-cells ranging from low to normal (500 to 750 cells per cubic mm of blood). Nevertheless, HIV continues to replicate during the asymptomatic phase, causing progressive destruction of the immune system.
Eventually, the immune system weakens to the point that the person enters the early symptomatic phase. This phase can last from a few months to several years and is characterized by rapidly falling levels of CD4 T-cells (500 to 200 cells per cubic mm of blood) and opportunistic infections that are not life threatening.
Following the early symptomatic phase, the infected person experiences the extensive immune destruction and serious illness that characterize the late symptomatic phase. This phase can also last from a few months to years, and the affected individual may have CD4 T-cell levels below 200 per cubic mm of blood along with certain opportunistic infections that define AIDS. A wasting syndrome of progressive weight loss and debilitating fatigue occurs in a large proportion of people in this stage. The immune system is in a state of severe failure. The person eventually enters the advanced AIDS phase, in which CD4 T-cell numbers are below 50 per cubic mm of blood. Death due to severe life-threatening opportunistic infections and cancers usually occurs within one to two years.
III OPPORTUNISTIC ILLNESSES
Death from AIDS is generally due not to HIV infection itself, but to opportunistic infections that occur when the immune system can no longer protect the body against agents normally found in the environment. The appearance of any one of more than 25 different opportunistic infections, called AIDS-defining illnesses, along with a CD4 T-cell count of less than 200 cells per cubic millimeter of blood provides the clinical diagnosis of AIDS in HIV-infected individuals.
The most common opportunistic infection seen in AIDS is Pneumocystis carinii pneumonia (PCP), which is caused by a fungus that normally exists in the airways of all people. Bacterial pneumonia and tuberculosis are also commonly associated with AIDS. In the late symptomatic phase of AIDS, bacterial infection by Mycobacterium avium can cause fever, weight loss, anemia, and diarrhea. Additional bacterial infections of the gastrointestinal tract commonly cause diarrhea, weight loss, anorexia (loss of appetite), and fever. Also, during advanced AIDS, diseases caused by protozoal parasites, especially toxoplasmosis of the nervous system, are common.
In addition to PCP, people with AIDS often develop other fungal infections. Thrush, an infection of the mouth by the fungus Candida albicans, is common in the early symptomatic phase of AIDS. Other infectious fungi include species of the genus Cryptococcus, a major cause of meningitis in up to 13 percent of people with AIDS. Also, infection by the fungus Histoplasma capsulatum affects up to 10 percent of people with AIDS, causing general weight loss, fever, and respiratory complications or severe central nervous system complications if the infection reaches the brain.
Viral opportunistic infections, especially with members of the herpes virus family, are common in people with AIDS. One herpes family member, cytomegalovirus (CMV), infects the retina of the eye and can result in blindness. Another herpes virus, Epstein-Barr virus (EBV), may result in a cancerous transformation of blood cells. Infections with herpes simplex virus (HSV) types 1 and 2 are also common and result in progressive sores around the mouth and anus.
Many people with AIDS develop cancers, the most common types being B-cell lymphoma and Kaposi’s sarcoma (KS). Kaposi’s sarcoma—a cancer of blood vessels that results in purple lesions on the skin that can spread to internal organs and cause death—occurs mainly in homosexual and bisexual men. Although the cause of KS is unknown, a link between KS and a new type of herpes virus was discovered in 1994.
IV HUMAN IMMUNODEFICIENCY VIRUS (HIV)
The causative agent of AIDS is HIV, a human retrovirus. Researchers have known since 1984 that HIV enters human cells by binding with a receptor protein known as CD4, located on human immune-cell surfaces. HIV carries on its surface a viral protein known as gp120, which specifically recognizes and binds to the CD4 protein molecules on the outer surface of human immune cells. However, in 1984 researchers found that CD4 by itself was not sufficient for HIV infection to take place. Some other unknown factor, found only in human cells, was also required. After much research, in 1996 scientists discovered that HIV must also bind to chemokine receptors, small proteins also found on the surface of human immune cells, to enter the cells. The first chemokine receptor linked to HIV entry was CXCR4 (originally called fusin), which is bound by HIV strains that dominate during the latter stages of the disease. Researchers then determined that another chemokine receptor, CCR5, bound HIV strains that dominate in the early stages of the disease. Researchers are continuously discovering more chemokine receptors.
Any human cell that has the correct binding molecules on its surface is a potential target for HIV infection. However, it is the specific class of human white blood cells called CD4 T-cells that are most affected by HIV because these cells have high concentrations of the CD4 molecule on their outer surfaces. HIV replication in CD4 T-cells can kill the cells directly; however, the cells also may be killed or rendered dysfunctional by indirect means without ever having been infected with HIV. CD4 T-cells are critical in the normal immune system because they help other types of immune cells respond to invading organisms. As CD4 T-cells are specifically killed during HIV infection, no help is available for immune responses. General immune system failure results, permitting the opportunistic infections and cancers that characterize clinical AIDS.
Although it is generally agreed that HIV is the virus that causes AIDS and that HIV replication can directly kill CD4 T-cells, the large variation among individuals in the amount of time between infection with HIV and a diagnosis of AIDS has led to speculation that other cofactors—that is, factors acting along with HIV—may influence the course of disease. The exact nature of these cofactors is uncertain—it is believed that they may include genetic, immunologic, and environmental factors or other diseases. However, it is clear that HIV must be present for the development of AIDS.
V MODES OF TRANSMISSION
HIV is spread through the exchange of body fluids, primarily semen, blood, and blood products. It is most commonly spread by sexual contact with an infected person. The virus is present in the sexual secretions of infected men and women and gains access to the bloodstream of the uninfected person by way of small abrasions that may occur as a consequence of sexual intercourse.

HIV is also spread by any sharing of needles or syringes that results in direct exposure to the blood of an infected individual. This method of exposure occurs most commonly among people abusing intravenous (IV) drugs (drugs injected into the veins).

HIV transmission through blood transfusions or use of blood-clotting factors is now extremely rare because of extensive screening of the blood supply; it is estimated that undetected HIV is present in fewer than 1 in 450,000 to 600,000 units of blood.
HIV can be transmitted from an infected mother to her baby, either before or during childbirth, or through breast-feeding. Although only about 25 to 35 percent of babies born to HIV-infected mothers worldwide actually become infected, this mode of transmission accounts for 90 percent of all cases of AIDS in children. In addition, even uninfected children born to HIV-infected mothers have an incidence of heart problems 12 times that of children in the general population.
In the health care setting, workers have been infected with HIV after being stuck with needles containing HIV-infected blood or, less frequently, after infected blood contacts the worker’s open cut or splashes into a mucous membrane (for example, the eyes or the inside of the nose). There has been only one demonstrated instance of patients being infected by a health-care worker; this involved HIV transmission from an infected dentist to six patients. In general, infected health-care workers pose no risk to their patients. There is also no risk of contracting HIV infection while donating blood.
The routes of HIV transmission are well known, but unfounded fear continues concerning the potential for transmission by other means, such as casual contact in a household, school, workplace, or food-service setting. No scientific evidence to support any of these fears has been found. HIV does not survive well when exposed to the environment. Drying of HIV-infected human blood or other body fluids reduces the theoretical risk of environmental transmission to essentially zero. Additionally, HIV is unable to reproduce outside its living host; therefore, it does not spread or maintain infectiousness outside its host.
No cases of HIV transmission through the air, by casual contact, or even by kissing an infected individual have been documented. Researchers have recently identified a protein in saliva, known as secretory leukocyte protease inhibitor (SLPI), that prevents HIV from infecting white blood cells. However, practices that increase the likelihood of contact with the blood of an infected individual, such as open-mouth kissing or sharing toothbrushes or razors, should be avoided. There is also no known risk of HIV transmission to coworkers, clients, or consumers from contact in food-service establishments.
Studies have shown no evidence of HIV transmission through insects—even in areas where there are many cases of AIDS and large populations of insects such as mosquitoes. HIV lives for only a short time inside an insect and does not reproduce. Thus, even if the virus enters a mosquito or another sucking or biting insect, the insect does not become infected and cannot transmit HIV to the next human it feeds on or bites.
VI OCCURRENCE The nature of the AIDS epidemic is constantly evolving. In the United States, HIV infection was initially concentrated in the homosexual community—where widespread transmission occurred because of high-risk sexual behavior—and in people with hemophilia and other individuals receiving blood products. HIV infection then became established among people who abuse intravenous (IV) drugs and was spread by heterosexual contact (sexual relations between partners of the opposite sex) into all groups of society, especially through prostitution and other forms of high-risk sexual practices. Currently, male homosexual interactions (sexual relations between men) account for about 49 percent of AIDS cases, and practices involving IV drug abuse account for about 26 percent. The heterosexual spread of AIDS in the United States, especially from infected males to previously uninfected females, is increasing rapidly and now accounts for 9 percent of transmissions.
Of the more than 641,000 AIDS cases reported in the United States between 1981 and 1997, about 45 percent have been in Caucasians, 35 percent in blacks, 18 percent in Hispanics, and 1 percent in Asians. Adult males make up about 84 percent of these cases and adult females 15 percent. Children account for the remaining 1 percent of AIDS cases. Women and children constitute one of the fastest-growing groups of people with AIDS. Through December 1997, 54 documented cases and 132 possible cases of occupational transmission of AIDS/HIV infection had been reported in health-care workers. In 1994 and 1995 AIDS was the leading cause of death among Americans aged 25 to 44 years, the leading cause of death for American men of the same age group, and the third leading cause of death among American women in that same age group.
On a global scale, the AIDS epidemic is rapidly expanding. Of the estimated 30.6 million people worldwide living with HIV or AIDS in 1997, about 68 percent were living in sub-Saharan Africa, 22 percent in southern and eastern Asia and the Pacific, 4 percent in Latin America, 5 percent in North America and the Caribbean, and 2 percent in Europe and Central Asia. In Asia and Africa, most people contract the disease through heterosexual contact.
The major strain of HIV in the United States, Europe, and central Africa is known as HIV-1. In western Africa, AIDS is also caused by HIV-2, a strain of HIV closely related to HIV-1. Other distantly related strains of HIV-1 have been identified in various areas of the world. Although some of these strains cannot be detected with current blood-screening methods, there is little risk of these viruses spreading to the United States because of their geographic isolation. Even in the case of HIV-2, spread outside Africa is rare. Only 64 cases of HIV-2 have been documented in the United States, and transmission in these cases was linked directly to western Africa.
VII DETECTION AND DIAGNOSIS
Although AIDS has been tracked since 1981, the identification of HIV as the causative agent was not made until 1983. In 1985 the first blood test for HIV, developed by the research group led by Robert Gallo, was approved for use in blood banks. This test can detect whether a person’s blood contains antibodies against HIV, an indication of exposure to the virus. However, for about four to eight weeks after exposure to HIV, an individual will continue to test negative for HIV infection because the immune system has not had enough time to make antibodies against HIV. In 1996 an additional blood test was approved for use in blood banks. This test can detect HIV antigens—proteins produced by the virus itself. The test can thus identify HIV even before the donor’s immune system has had a chance to make antibodies. An estimated 50 million blood samples are tested each year in the United States by blood banks, plasma centers, reference laboratories, private clinics, and health departments. Due to the major differences in the protein components of HIV-1 and HIV-2, separate tests were developed to detect these two related viruses. As new strains of HIV are identified from around the world, they will need to be evaluated for detection by these tests.
The Centers for Disease Control and Prevention (CDC) in Atlanta, Georgia, has established an authoritative definition for the diagnosis of AIDS: In an HIV-positive individual, the CD4 T-cell count must be below 200 cells per cubic mm of blood, or there must be the clinical appearance of an initial AIDS-defining opportunistic infection, such as PCP (Pneumocystis carinii pneumonia), oral candidiasis (thrush), pulmonary tuberculosis, or invasive cervical carcinoma (cancer of the cervix in women).
VIII TREATMENT Antiviral drugs that attack HIV exploit vulnerable spots in the viral replication cycle. One target is the process of reverse transcription—that is, the conversion of the viral ribonucleic acid (RNA) into deoxyribonucleic acid (DNA)—that HIV must undergo to be infectious. Reverse transcription is a process unique to retroviruses and is performed by the viral enzyme reverse transcriptase (RT). One class of anti-HIV drugs, known as nucleosides, are all RT inhibitors. Five nucleosides are currently licensed by the U.S. Food and Drug Administration (FDA): zidovudine (Retrovir, AZT), didanosine (Videx, ddI), zalcitabine (Hivid, ddC), stavudine (Zerit, d4T), and lamivudine (Epivir, 3TC). These drugs work as DNA-chain terminators. Because the drug appears to be a normal nucleotide base (the building block of DNA), the RT enzyme mistakenly inserts the drug into the growing viral DNA chain. Once the drug is inserted, no additional DNA bases can be added, and therefore viral DNA synthesis is terminated.
Although the nucleosides are more likely to interact with the viral RT enzyme, they also can be incorporated by the enzyme responsible for normal cellular DNA synthesis in the person receiving the drug, leading to toxicity (poisoning) and side effects. Such drug incorporation is usually observed in rapidly dividing cell types, such as the cells of the bone marrow, spongy tissue filling the cavities within bones.
A second problem is the emergence of drug-resistant forms of HIV in people receiving these drugs. Studies on early treatment of HIV infection with AZT have presented contradictory results as to whether such early treatment prolongs life. Because HIV replicates rapidly and mutates frequently during the earliest period of infection, an HIV-infected person carries many different strains of HIV, some of which may be drug-resistant. The limited variety of HIV in the early stage is thought to make it more susceptible to AZT and related drugs.
Although RT inhibitors were never considered a cure for HIV infection, it was hoped that they would slow the progression of AIDS, and AZT has been shown effective in reducing HIV transmission from pregnant women to their babies. However, the clinical benefit of RT inhibitors when used alone has been largely disappointing; they have extended the lives of people with AIDS by only about six months. When taken in conjunction with other RT inhibitors, however, they have been more effective. For example, AZT combined with lamivudine prevents the AIDS virus from developing resistance to AZT even though the virus quickly develops resistance to lamivudine. The combination also has been shown to boost CD4 T-cell counts and to lower levels of HIV in the blood. In November 1995 the FDA approved the combined use of AZT and lamivudine for early treatment of AIDS.
RT inhibitors are also effective when used with a new class of anti-HIV drugs known as protease inhibitors, approved by the FDA in December 1995. Protease inhibitors work by crippling a key viral enzyme called protease, which is vital to the reproduction of HIV in the later stages of its replication cycle.After HIV replicates—that is, makes copies of its own protein components—these proteins must be cut to specific sizes before they can assemble into a mature virus. Protease is responsible for trimming the new HIV proteins to their required dimensions. When protease is blocked—or inhibited—the proteins are not cut andthe defective HIV cannot infect new cells. The first protease inhibitor drug, saquinavir (Invirase), was approved for use in combination with nucleoside drugs such as AZT. In March 1996 two additional drugs, ritonavir (Norvir) and indinavir (Crivaxin), were rapidly approved for use alone or in combination with nucleosides. A fourth drug, nelfinavir (Viracept), was approved by the FDA in March 1997 for both adult and child use. Ritonavir, formerly allowed for adult use only, was also approved for adult and child use.
Preliminary results from four American and European studies indicate that these drugs cause dramatic increases in the number of CD4 T-cells and decreases in the amount of virus in the blood. These results are about two to three times more powerful than those seen with the nucleoside drugs. Researchers cautioned that new studies show also that HIV can quickly develop resistance to these new drugs, at least when they are used alone. However, researchers suspect that the resistance can be delayed when the agents are combined with other anti-HIV drugs—for example, the nucleosides.
In fact, the most effective treatment against HIV is now considered to be a combination of three drugs taken together—two nucleoside RT inhibitors and one protease inhibitor. Although these drug combinations may cause severe side effects (such as diarrhea, abdominal cramps, and anemia), when taken properly they can reduce blood levels of the virus to undetectable levels. Each drug must be taken according to specific guidelines, however, and one missed dose can allow the virus to quickly mutate to a strain that resists the drugs.
These drug combinations can also consist of two nucleoside RT inhibitors and one non-nucleoside RT inhibitor, a new class of anti-HIV drug first recommended for approval by the FDA in June 1996. These drugs work similarly to nucleoside RT inhibitors in that they bind to the HIV reverse transcriptase enzyme. However, they do not compete with other nucleosides for binding sites. The first drug of this type to be developed was nevirapine (Viramune), which was appproved by the FDA in April 1997. A second non-nucleoside RT inhibitor, delavirdine (Rescriptin), is currently available only in test settings. Both drugs are effective only when taken with nucleoside RT inhibitors; they should not be used with protease inhibitors.
No matter which drug combination is administered, researchers believe that the earlier a patient is treated for HIV, the greater the chance that the treatment will be effective.
The development of antiviral therapies for HIV is complex, and each new approach and drug must be extensively evaluated for safety and effectiveness. The general perception that this evaluation process causes unnecessary delays in providing therapies spurred public demonstrations against the FDA. These demonstrations have resulted in policy changes that make experimental drugs and approaches more readily available to people with AIDS, even before the drugs or approaches are approved. Although early availability of a drug entails the risk that it may be used in people before its toxicity and side effects are fully understood, many people with AIDS are willing to take this risk with the hope that the drug may prove effective.
Effective drug treatments are available to fight many AIDS-associated opportunistic infections, and these treatments have provided clinical benefit and prolonged survival for individuals with AIDS. Recent drug treatments for PCP have dramatically decreased illness and death due to this opportunistic infection. Antifungal drugs such as amphotericin B and fluconazole are effective against AIDS-related fungal infections. The antiherpes drugs ganciclovir and foscarnet are used to treat CMV retinitis and other herpes diseases. Because these therapies require medical supervision and are often needed on an extended basis, a network of community hospices (see Hospital) has been established to provide low-cost outpatient care for individuals with AIDS. Some hospices provide shelter and compassionate support for people living with AIDS.
Gene therapy, an approach that involves altering the genes of the infected person to help prevent the virus from spreading to uninfected cells, might someday be used to treat HIV infection. Gene therapy has been used in clinical trials to inhibit HIV by introducing into cells a new gene that interferes with the viral regulatory proteins. In other trials, gene therapy has been used to introduce a new gene that protects the cells from becoming infected by HIV.
Efforts also are under way to develop an effective immunization that could be either protective, preventing infection if an immunized person is exposed to HIV, or therapeutic, prolonging survival or decreasing immune destruction in people already infected with HIV. The World Health Organization (WHO) is currently sponsoring a large-scale trial of a protective-vaccine candidate in areas of the world where the rate of HIV infection is just beginning to rise dramatically. In 1998 the FDA approved the first large-scale trial of an AIDS vaccine in uninfected volunteers. The vaccine, made from the viral protein gp120, is designed to stimulate the production of antibodies that could protect against HIV infection. The vaccine is being tested for safety and effectiveness in Thailand and North America.
With the discovery in 1996 that HIV must bind to chemokine receptors as well as CD4 molecules, researchers also began to develop laboratory chemokines that might block HIV from attaching to these receptors and casing infection. Individuals who lack CCR5 receptors due to a genetic defect appear to be protected from contracting the disease.
IX PREVENTION EFFORTS Because there is as yet no successful vaccination against HIV, prevention efforts have focused mainly on educating the public about routes of HIV transmission and about personal measures that reduce the risk of infection. The CDC has established the National AIDS Clearinghouse, a hotline to disseminate educational literature and current statistics on AIDS. Safe-sex campaigns encourage sexual abstinence or monogamy (sexual relations with only one partner) and the use of latex condoms to provide a protective barrier during sexual intercourse (see Birth Control). Needle-exchange programs have been implemented to reduce needle sharing and consequent HIV transmission among IV drug abusers. The U.S. government has set strict guidelines for health-care settings, including use of protective clothing and proper instrument disposal, to decrease the risk of transmission to both the patient and the health care provider. On a national scale, screening of the blood supply has greatly reduced the risk of contracting HIV from blood products. However, with the exception of blood screening, these prevention programs have had only limited success.
X SOCIAL ISSUES
Many people consider HIV infection and AIDS to be completely preventable because the routes of HIV transmission are so well known. To completely prevent transmission, however, dramatic changes in sexual behavior and drug dependence would have to occur throughout the world. Furthermore, prevention efforts that promote sexual awareness through open discussion and condom distribution in public schools have been opposed because of the fear that these efforts may encourage sexual activity. Similarly, needle exchange programs have been criticized as promoting drug abuse. Prevention programs that identify HIV-infected individuals and notify their sexual partners, as well as programs that promote HIV testing at the time of marriage or pregnancy, have been criticized for invading personal privacy.

Efforts aimed at public awareness have been propelled by community-based organizations such as Project Inform and Act-Up, which provide current information to HIV-infected individuals and to individuals at risk for infection. Public figures and celebrities who are themselves HIV infected or who have died from AIDS—including American basketball player Magic Johnson, American actor Rock Hudson, American diver Greg Louganis, and American tennis player Arthur Ashe—have personalized the disease of AIDS and thereby helped society come to terms with the enormity of the epidemic. As a memorial to people who have died from AIDS, especially in the early years of the epidemic, friends and families of AIDS victims stitched together a giant quilt in which each panel of the quilt was dedicated to the memory of an individual who died from AIDS. This quilt has traveled on display from community to community to promote AIDS awareness.

The U.S. government has also attempted to assist HIV-infected individuals through legislation and additional community-funding measures. In 1990 HIV-infected people were included in the Americans with Disabilities Act, making discrimination against people with AIDS for jobs, housing, and other social benefits illegal. Additionally, the Ryan White Comprehensive AIDS Resources Emergency Act established a community-funding program designed to assist in the daily lives of people living with AIDS. This congressional act was named in memory of a young man who contracted HIV through blood products and became a public figure for his courage in fighting the disease and community prejudice. The act is still in place, although continued funding for such social programs is threatened by opposition in the U.S. Congress.
The lack of effective vaccines and antiviral drugs for AIDS has spurred speculation that the funding for AIDS research is insufficient. Although the actual amount of government funding for AIDS research is large, most of these funds are used for expensive clinical studies to evaluate new drugs. Many scientists believe that not enough is known about the basic biology of HIV and recommend shifting the emphasis of AIDS research to basic research that could ultimately result in more effective medicines.

TUBERCULOZA

Tuberculoza este o boalã cronicã, infecto-contagioasã care se transmite în special pe cale aerianã, prin intermediul picãturilor Flluger rezultate în urma acceselor de tuse, râs, cântat. Este o afectiune cunoscutã de mii de ani, cu perioade de recrudescentã determinate de situatii speciale naturale si sociale. Tuberculoza este produsã de bacilul Koch, o mycobacterie foarte rezistentã la frig si cãldurã, dar care poate fi relativ usor omorâtã de expunerea la soare (UV) si dezinfectia cu produsi chimici speciali (cei mai simpli sunt cei clorurati). Bacilul Koch are o proprietate deosebitã de a-si putea inhiba metabolismul pe termen lung (10, 15, 20 de ani), în conditii neprielnice pentru el, metabolism pe care îl poate relua în momentul în care conditiile locale sau generale ale organismului îi permit. Existenta acestor "bacili dormati" în organism constituie punctul de plecare al tuberculozelor secundare numite ftizii (popular oftica), care apar la distantã de timp de momentul infectiei cu bacilul Koch sau al reactivãrilor tuberculozei dupã un prim tratament, chiar corect executat. O altã particularitate a acestui microb este posibilitatea de a dezvolta rezistentã la actiunea unor antibiotice specifice, în conditiile în care se întrerupe tratamentul recomandat de specialist sau nu se respectã schemele recomandate de medicul curant. Aceastã posibilitate reduce sansele de reusitã ale tratamentelor ulterioare.
Infectia tuberculoasã (pãtrunderea bacilului Koch în organism) nu se continuã obligatoriu cu îmbolnãvirea de tuberculozã. Prima infectie tuberculoasã (naturalã sau vaccinalã) are un efect benefic asupra imunitãtii organismului determinând o crestere fatã de o nouã infectie tuberculoasã. Acest lucru se întâmplã însã în conditiile unui organism sãnãtos. Receptivi la infectia tuberculoasã sunt în special copiii pânã la vârsta de 3 ani si adultii de vârsta a treia, a cãror sistem imunitar nu este maturizat sau este debilitat de maladiile intercurente. Factorii care conduc la transformarea infectiei tuberculoase în boalã apartin atât organismului cât si mediului. Pentru o persoanã prost alimentatã calitativ si cantitativ, care duce o viatã dezordonatã marcatã de vicii - fumat, bãut, stresatã emotional si intelectual, afectatã de maladii cum ar fi: cancerul, virozele, diabetul, boli de sistem, psihopatii, este mai probabil ca infectia tuberculoasã sã fie continuatã de aparitia ftiziei. Situatii de crizã economicã, rãzboaie, calamitãti naturale favorizeazã aparitia si rãspândirea tuberculozei în rândul populatiei. Proportia mare de persoane fãrã locuintã, fãrã loc de muncã, necooperante în finalizarea tratamentului corect al tuberculozei duce la aparitia cazurilor de tuberculozã cronicã ce constituie, sursa de infectie principalã.
Tuberculoza nu are simptome proprii care sã sugereze de la început afectiunea. Ea evolueazã lent pânã la forme avansate de boalã. Principalul simptom este tusea initial neproductivã apoi cu secretie mucopurulentã, simptom care este caracteristic multor boli, în special la fumãtori unde schimbarea caracterului de tuse obisnuitã a fumãtorului poate sã fie un semnal. Starea febrilã (37-380C), scãderea în greutate, lipsa poftei de mâncare, transpiratiile nocturne si oboseala, întregesc sindromul de impregnare bacilarã. O situatie particularã o constituie hemoptiziile, expectoratii cu sânge proaspãt, denumite "hemoptizii providentiale" pentru cã duc la descoperirea unei tuberculoze active. Ele survin în urma ruperii unor vase de sânge mai mici sau mai mari, de unde rezultã cantitatea micã sau impresionantã de sânge eliminatã, vase care se erodeazã în ansamblul de leziuni locale pulmonare pe care le dã tuberculoza evolutivã.
În cazul reactivãrilor tuberculoase, în tuberculoza cronicã, la simptomele descrise mai sus se pot adãuga altele cum ar fi dispneea (greutate în respiratie) sau alte complicatii apãrute în urma repetatelor leziuni tuberculoase la nivel pulmonar.
Diagnosticul de certitudine al tuberculozei este cel bacteriologic din sputa expectoratã de pacient. Examenul microscopic pune în evidentã bacilul Koch, dupã o coloratie specialã. În cazul bolnavilor cu leziuni minime, neescavate, cantitatea de bacili eliminatã în sputã este foarte micã si este posibil ca în esantionul de sputã analizat sã nu fie suficienti bacili Koch pentru a deveni vizibili pe frotiu. De aceea este necesarã cultivarea sputei recoltate pe medii specifice de crestere a bacilului.
Tratament:
- Izoniazidã, PAS, streptomicinã sulfat, strepancil, fintozid, pirazinamidã, tiocarbid, kanamicinã, tebemicin, nizolin.
- Vitaminele D2, D3 hidrosolubile, gluconat de calciu, vitamina B6, Cedecalcin, Cavit 9, ACTH, Predinson, Supercortisol.
- Sirop de patlaginã, Trecid, Tusomag, Calmotusin, Tusan, Codein fosfat, Stodal.
- În perioada de convalescentã se utilizeazã unele specii de plante medicinale care contin sãruri minerale, vitamine, substante antibacteriene. Cu actiune remineralizantã sunt indicate urmãtoarele plante în curã de 6 luni pânã la 2 ani: 40 gr coada calului, 40 gr frunze de podbal, 20 gr flori de tei. Se face decoct din 5 linguri de amestec la 1,5 l de apã, se beau 3-4 cãni pe zi, îndulcite cu miere de albine.
- Rp. 1 - 20 gr coada calului, 15 gr troscot, 20 gr frunze de podbal, 5 gr frunze de mentã, 15 gr rizomi de pir, 5 gr fructe de ienupãr, 20 gr conuri de hamei. Se face decoct din 1 lingurã de amestec la 1 canã de apã, se beau 2-3 cãni pe zi, timp de 3-6 luni. Pe timpul acestei cure se recomandã sãptãmânal consumarea a 500 gr miere amestecatã cu hrean ras (1-2 rãdãcini), din care se ia câte 1 linguritã cu 1 orã înainte de masa de prânz si seara.
- În perioada de iarnã si primãvarã se recomandã urmãtoarea retetã: 40 gr mãcese, 40 gr fructe de cãtinã, 10 gr frunze de urzicã, 10 gr frunze de ciubotica cucului, care se preparã ca infuzie din 2 lingurite de amestec la 1 canã de apã, se beau 1-2 cãni pe zi.
- Reflexoterapia aduce îmbunãtãtiri în respiratie dacã este cazul de exces de energie la nivelul plãmânului, caracterizat prin accese violente de sufocare sau de vid de energie la nivelul plãmânilor, caracterizat prin respiratie greoaie, permanentã. În primul caz se maseazã punctul P5, situat în pliul cotului în afara tendonului muschiului biceps - dispersie (fig. 1). În cazul al doilea, pentru tuse, hemoptizie se maseazã punctul P1 - tonifiere. Se mai poate masa meridianul vasului de conceptie cu punctul JM15 - tonifiere (fig. 2).

PSORIAZISUL

Este o dermatozã plurifactorialã, inflamatorie, proliferativã, caracterizatã printr-o etiopatogenie extrem de complexã. Boala ia nastere din cauza unei dereglãri a functionãrii ficatului. La tratament se va tine cont de alimentatie, din care se scot mezelurile, afumãturile, carnea de porc, acriturile, otetul, vinul, lãmâia, portocalele, fructele citrice si de pãdure precum si sucurile lor, merele, cafeaua, ciocolata, cacaua, mierea, pestele, conservele, mazãrea, fasolea, lintea etc., deoarece acestea formeazã acizi pe care ficatul bolnav nu-I suportã.

Sunt permise laptele si produsele lactate, salatele acrite cu iaurt, carnea fiartã de vitel, pasãre, vacã, pestele proaspãt legumele usoare fierte, compoturile. Pielea cu cruste uscate se unge cu alifie de rostopascã, suc de nalbã.

Se fac bãi cu infuzie de ciubotica cucului, nalbã, coada calului.

Se tine o dietã cu sucuri de fructe si zarzavaturi timp de 1 an, regim crudivor depurativ timp de 5-7 zile pe lunã, cura cu suc de orz verde 3x50 ml pe zi, cu boabe de ienupãr, cu tije de pãpãdie, timp de 5-7 zile.

Se aplicã comprese locale cu infuzie de cimbrisor si badijonare cu suc de gãlbenele. Se fac bãi de trunchi, vitalã, înfãsurare scurtã, dus scotian alternant de 2-3 ori pe sãptãmânã.

Se preparã urmãtoarele retete: Rp. 1 - 40 gr coada calului, 30 gr coajã de salcie albã, 50 gr urzicã, 10 gr ventrilicã, 20 gr fumãritã, 30 gr gãlbenele, 20 gr coada soricelului, 10 gr coajã de stejar, 30 gr tãtãneasã, 40 gr trifoi rosu. Rp. 2 - 20 gr brusture, 20 gr mesteacãn alb, 20 gr salcie albã, 20 gr trei frati pãtati.

Se face infuzie din 1 linguritã amestec la 250 ml de apã, se beau 3-4 cesti pe zi, alternând retetele.

Pentru uz extern se preparã urmãtoarea retetã: nãprasnicã, coada calului, coada soricelului, gãlbenele, nalbã, rostopascã, se amestecã în pãrti egale, se iau 200 gr din amestec la 5 l apã rece, se macereazã 12 ore, se încãlzeste putin, se strecoarã si se toarnã în apa de baie. Baia dureazã 20 minute, dupã care se aplicã alifia de gãlbenele, tãtãneasã sau tinctura de frunze de limba câinelui.

Reflexoterapia se aplicã prin masarea zonelor reflexe corespunzãtoare glandelor suprarenale si paratiroide, pentru combaterea stãrilor inflamatorii. Zonele limfatice se vor masa pentru cresterea puterii de apãrare a organismului la infectii, prin producerea de anticorpi. Zonele ficatului, colecistului, stomacului, intestinelor, se vor masa pentru reglarea functiilor metabolice. Se vor masa punctele: 24, 25, 26 timp de 5-7 minute fiecare; 13, 23 timp de 3 minute; 15, 17, 28-33 timp de 5 minute. Masajul se va face zilnic timp de 12-14 zile, apoi se continuã cu 3 sedinte pe sãptãmânã încã 5-6 sãptãmâni, mentinând o igienã riguroasã a tegumentelor.

INCONTINENTA URINARÃ

Reprezintã pierdera involuntarã de urinã temporarã sau permanentã. Conform statisticilor, peste 15% dintre vârstnici au aceastã problemã. Incontinenta urinarã poate fi trecãtoare sau cronicã. Cea tranzitorie este determinatã de cauze reversibile: infectii urinare, vaginite si uretrite atrofice, unele medicamente (diuretice, antihipertensive, antihistaminice, sedative, decongestionante nazale cu efedrinã), alcoolul, unele boli (insuficientã cardiacã sau venoasã), constipatia.
Dintre cauzele aparitiei incontinentei urinare cronice la persoanele în vârstã, una principalã este tulburarea de contractie a muschiului vezicii urinare, una secundarã este în urma unor afectiuni neurologice (accidente vasculare cerebrale, boala Parkinson, boala Alzheimer) sau alte cauze (cistite, cancere vezicale, obstructie uretralã). O altã cauzã este si cea datoratã stresului, mai ales la femeile în vârstã si constã în pierderea de urinã prin manevre ce cresc presiunea intraabdominalã (tuse, strãnut, ridicare unor obiecte grele), fiind o consecintã a slãbirii planseului pelvin prin îmbãtrâniri si nasteri multiple. La bãrbati principala cauzã este afectiunea prostatei (adenomul sau cancereul de prostatã). În 5% dintre cazuri incontinenta urinarã este secundarã neuropatiei diabetice, deficitul de vitaminã B12 sau este idiopaticã. La toate aceste cauze se adaugã modificãrile fiziologice de vârstã (scãderea capacitãtii vezicii urinare, cresterea eliminãrii lichidelor consumate ziua, pe timpul noptii). Mobilitatea redusã a vârstnicului, tulburãrile de mers, pierderea echilibrului, contribuie la aparitia incontinentei urinare. Consecinte ale acestei afectiuni sunt: medicale (leziuni locale, ulceratii, micoze, infectii urinare), psihosociale (jenã, izolare socialã, depresie), economice.
La primele simptome bolnavul trebuie sã se prezinte la medicul de familie pentru identificarea cauzei si sã se determine o anumitã conduitã terapeuticã. Tratarea infectiilor urinare prin antibiotice, atrofiei vaginale prin terapie hormonalã, eliminarea unor medicamente, tratamentul constipatiei pot rezolva aceastã problemã.
În incontinenta urinarã de stres, alãturi de modificarea stilului de viatã (scãderea greutãtii corporale la obezi, oprirea fumatului, exercitii de întãrire a planseului pelvian), tratamentul factorilor precipitanti (tuse, vaginite), un rol important îl au tratamentele farmacologice si chirurgicale.
Pentru incontinentele urinare care nu au rãspuns la aceste mãsuri, un rol major îl are educarea pacientului. Golirea vezicii urinare la anumite intervale de timp, reducerea consumului de lichide dupã ora 18.00, golirea vezicii urinare înainte de culcare, au efect benefic. Toaleta localã riguroasã previne aparitia infectiilor bacteriene, micotice, leziunilor. Purtarea condoamelor, tampoanelor, pampersilor, montarea sondelor urinare temporar sau definitiv, devin necesare în incontinenta urinarã refractarã la mãsurile terapeutice.
Se fac bãi calde de sezut cu coada soricelului, coada calului (100 gr plante la fiecare baie), sare de bucãtãrie (2 pumni de sare de Basna). Se beau zilnic 4 cesti de ceai de cretisoarã. Se freacã regiunea vezicalã cu esentã de traista ciobanului, care învioreazã musculatura dinspre exterior.

DOPUL DE CERUMEN

Omul nu trãieste izolat de mediul care îl înconjoarã. El este în contact cu lumea din afarã, iar cunoasterea realitãtii se face cu ajutorul celor 5 simturi: vãzul, auzul, mirosul, pipãitul si gustul. Organul auzului si echilibrului, urechea, se compune din 3 pãrti: urechea externã, mijlocie si internã.

În timp ce urechea externã este vizibilã, celelalte douã (mijlocie, internã) sunt situate profund în interiorul cutiei craniene, în osul temporal. Urechea externã este segmentul aparatului auditiv care culege si concentreazã undele sonore din mediul înconjurãtor spre timpanul osicular. Ea este formatã din pavilionul auricular si conductul auditiv extern. Pavilionul este o formatiune fibrocartilaginoasã de formã ovalã care se inserã pe peretele lateral al craniului si care are douã functii importante: auditivã propriu-zisã si de orientare auditivã în spatiu. Pavilionul se continuã cu al doilea segment al urechii externe reprezentat de conductul auditiv extern. Acesta are forma unui cilindru usor aplatizat antero-posterior si un traiect în formã de "S" în plan orizontal. Conductul auditiv extern este format dintr-o portiune fibrocartilaginoasã externã si o portiune osoasã internã. Învelisul cutanat din portiunea fibrocartilaginoasã prelungeste din afarã spre interior pielea pavilionului si este acoperit de foliculi pilosi, glande sebacee, glande aprocrine (glande sudoripare modificate), numite glande ceruminoase. Secretiile acestor glande si produsii de descuamatie ai tegumentului formeazã o substantã pãstoasã, cu aspect ceros (cerumenul) cu PH acid, higroscopicã, cu rol în protectia urechii. Cerumenul este singurul produs uman ce contine cupru. În componenta cerumenului intrã: apã, proteine, acizi grasi, colesterol, acid cerotique, sãruri minerale de sodiu, magneziu, potasiu, calciu, fosfor si cupru. Cresterea sau scãderea cantitãtii de cerumen depinde de mai multi factori: oscilatii de temperaturã, stimulãri mecanice si medicamentoase, traumatisme emotionale, reactii psihice. La unele persoane cerumenul se acumuleazã în conduct formând un veritabil dop, de consistentã si culoare variabilã. Dopul nu se formeazã deodatã, ci în timp îndelungat, el fiind bine suportat atât timp cât existã un spatiu între masa sa si peretele conductului pentru a permite o auditie normalã. Alteori apare scãderea de auz (hipoacuzie de transmisie), senzatia de plenitudine, zgomote auriculare, autofonie, vertij, durere. Niciodatã nu se scoate dopul de cerumen de cãtre persoane neautorizate prin diverse manevre si cu diferite obiecte, care pot sã-l împingã spre timpan si sã producã leziuni, sângerãri, infectii. Dopul se poate elimina prin spãlãturã auricularã cu apã caldã la 370C, dacã pacientul nu a prezentat anterior perforatii ale membranei timpanice sau nu are în prezent un proces supurativ acut. Dopurile vechi si uscate se îndepãrteazã fie prin extragere cu un cârlig de corp strãin, fie prin spãlãtura auricularã efectuatã dupã înmuierea acestora. Desi o profilaxie veritabilã a dopului de cerumen nu existã, se poate recomanda evitarea stagnãrii apei în urechi si curãtarea intempestivã a conductului auditiv extern.

DIABETUL ZAHARAT

Când sângele contine prea multã glucozã, înseamnã cã a apãrut diabetul. Manifestãrile tipice sunt printre altele: setea, foamea de lup, rãnile care se vindecã greu, furnicãturile în extremitãti, o stare de slãbiciune. Evident, din când în când, starea omului se schimbã. De exemplu, de fiecare datã la aparitia febrei, dintr-un motiv oarecare, organismul omului consumã mai multã energie, ceea ce impune introducerea mai multor calorii în alimentatie si de mai multã insulinã sau alte medicamente care se consumã în mod frecvent. La schimbarea locului de muncã sau la plecarea în vacantã, creste activitatea fizicã, care implicã cresterea cantitãtii de insulinã si nevoia de energie este mai mare. Este imperios necesarã analiza urinei, chiar dacã se presupune cã situatia este sub control. Prin aceastã analizã, fãcutã periodic, se va putea stabili exact momentul trecerii la schimbarea alimentatiei si a medicatiei. De exemplu, dacã urina marcheazã valoarea 1+ pe banda test care este înmuiatã în esantionul de urinã si brusc creste la 3+ sau 4+, atunci este nevoie de mai multã insulinã. Aceastã dozã se va mentine pânã când se mentine cauza schimbãrii.
Astãzi, cea mai mare parte a oamenilor folosesc trei tipuri de insulinã: insulina izofonã (MPH), insulina lentã si cea obisnuitã. Toate acestea pot fi amestecate la nevoie în aceeasi seringã. Totusi este indicatã folosirea separatã a seringilor pentru fiecare tip de insulinã. Dacã se foloseste insulina izofonã (semilentã), aceasta actioneazã la începutul dupã-amiezii, dacã injectia este fãcutã dimineata. Aceasta înseamnã cã masa principalã va fi la prânz, pentru a conferi maximum de energie organismului în momentul în care si actiunea insulinei ajunge la maxim. Insulina obisnuitã are efectul la 2 ore dupã injectare. În acest caz o gustare înainte de culcare va acoperi nevoia unei doze suplimentare de insulinã.
Tratamentul diabetului zaharat trebuie stabilit si monitorizat de cãtre medicul diabetolog.
Un aspect care nu trebuie neglijat este legat de sãnãtatea diabeticului, de tonusul lui muscular. Se considerã cã celulele musculare pot folosi mai eficace caloriile si pot înmagazina propria lor energie sub o formã direct utilizatã, mult mai usor, atunci când organismul este pe cale de a se îmbolnãvi de diabet, decât atunci când boala este extinsã în corp. Bolnavul care are un tonus muscular crescut trece mai usor peste efectele bolii decât cel care nu este "în formã".
TRATAMENTUL DIABETULUI PE CALE NATURISTÃ
Se recomandã curã de sucuri si cruditãti timp de 2 luni, apoi cruditãti 6-12 luni. Se recomandã zarzavaturile si plantele medicinale în salate - salata, conopida, vinetele, ceapa, hreanul, anghinarea, sfecla, varza, usturoiul, pãpãdia, castravetele, morcovul, dupã cum sunt indicate si smântâna, ouãle, soia, proteina vegetalã. Se consumã fructele ca: mere, pere, nuci, piersici, mure, portocale, pepene, mandarine. A se evita fructele foarte dulci. Se fac cure cu tije de pãpãdie, cu suc de orz verde (3x50 ml. pe zi), cãrbune de tei (3x1 linguri pe zi), tincturã de valerianã (3x15 picãturi pe zi), ceaiuri, ceai de obligeanã, se beau 6 linguri pe zi..
* Rp. 1: 40 gr. cerentel, 10 gr. mur, 20 gr. troscot, 10 gr. frunze de afin, 30 gr. cinci-degete. Se fierb 30 gr. teci de fasole într-un litru de apã timp de 30 de minute, apoi se ia vasul de pe foc si se adaugã 1 lingurã din amestecul de mai sus, se infuzeazã 3 minute, se beau 3 cãni pe zi, cu tincturã suedezã.
* Rp. 2: 20 gr. salvie, 20 gr. coada soricelului, 10 gr. frunze de afin, 10 gr. soc. 1 linguritã cu vârf rãdãcinã de tãtãneasã se pune la fiert în 250 ml. apã, dupã primul clocot se ia de pe foc si se adaugã 1 linguritã din amestecul de mai sus, se infuzeazã 2 minute, se beau 3 cãni pe zi, cu tincturã suedezã.
* Cura de sucuri, cruditãti, pânã la 12 luni.
* Zarzavaturi, plante medicinale în salate (conopidã, vinete, ceapã, hrean, anghinare, sfeclã, castravete, usturoi, varzã, pãpãdie, morcov, soia).
* Smântânã, ouã.
* Fructe ca: mere, pere, nuci, piersici, mure, banane, pepene, mandarine. Se evitã fructele dulci.
* Sucul de varzã crudã, praz, sparanghel, morcov, ceapa, usturoiul, urzica, consumate crude, normalizeazã glicemia. Sucul de telinã, 3 pãhãrele pe zi, scoate cantitatea de zahãr din sânge. Se mai consumã: morcovi, 4-5 pe zi, suc de castraveti proaspeti, 100 ml. zilnic.
* Cura de vâsc: se lasã în apã rece pânã a doua zi, apoi se încãlzeste usor, se strecoarã, se beau 3 cescute pe zi, timp de 2-3 sãptãmâni.
* Usturoi macerat în rachiu de secarã. Se folosesc 3 cãpãtâni de usturoi zdrobite într-o sticlã de 1 litru de rachiu, se macereazã 14 zile, se consumã 1 lingurã în fiecare zi înainte de micul dejun.
* Ceai din teci de fasole. Decoct de teci de fasole: se fierb 20 gr. de teci de fasole cu 1 litru de apã, la foc domol, timp de 30 de minute, se rãceste, se strecoarã, se ia 1 lingurã de 3-6 ori pe zi, numai la recomandarea medicului în caz de diabet. Decoct de teci de fasole cu alte plante: se amestecã câte 10 gr. de teci de fasole, seminte de in, paie de ovãz, frunze de dafin. Se iau 3 linguri din amestec cu 3 pahare de apã, se fierb 10 minute la foc domol, se strecoarã. Se bea 1 pahar de 3 ori pe zi, la 1 orã dupã mesele principale. Se recomandã pentru diabet, cu recomandarea medicului. Mâncare de fasole verde, care înlocuieste insulina. 300 gr. de fasole verde este egalã cu 2 unitãti de insulinã. "Proteina vegetalã" se realizeazã din : 1 kg. de fãinã de grâu, miuatã în apã rece, frãmântatã pânã se obtine o cocã vâscoasã, se adaugã putinã cafea de cereale. Se pune într-un vas cu apã rece care sã acopere coca, se lasã de seara pânã dimineata, se scurge apa, se frãmântã coca adãugându-se apã rece, pânã se îndepãrteazã amidonul, rãmânând glutenul. Se adaugã dupã gust usturoiul, ceapa, mãrarul, pãtrunjelul. Se frãmântã, se pregãtesc gãluste sau chiftele, se fierb.
* Ceai anti-diabetic: frunze de afin, dud, nuc, flori de gãlbenele, teci de fasole, sunãtoare. Regleazã functiile biliare scade zahãrul din sânge, se face infuzie la 400 ml. apã, se bea fractionat de 3 ori. Se mai foloseste brusturele, fasolea, nucul, salvia, care au actiune hipoglicemiantã.
* Baia vitalã de douã ori pe zi a câte 25 de minute, baia de soare, o datã pe zi, baia de trunchi, o datã pe zi, 25 de minute, baia de abur generalã de 2-3 ori pe sãptãmânã a câte 15-20 de minute. Dusul rece general, de 3 ori pe sãptãmânã. Baia alternantã de picioare o datã pe zi. Dusul scotian alternant de 2 ori pe zi.
* Cataplasmã cu cãrbune, alternantã cald-rece, aplicatã în zona de proiectie, pe peretele abdominal, a stomacului si pancreasului 8 minute cald apoi 4 minute rece. Se alterneazã de 5 ori succesiv, de trei ori pe zi.
* Cura de aer cu gimnasticã respiratorie si fizicã, dupã toleranta individualã.
* Supraveghere medicalã riguroasã.
REFLEXOTERAPIE
Se maseazã urmãtoarele puncte: 17 stomac, 19 duoden timp de 15 minute; punctul 34 intestin subtire timp de 5 minute; punctul 29 intestin gros timp de 5 minute; punctul 13 tiroida timp de 3 minute, punctul 4, timp de 5 minute si punctul 23, timp de 3 minute.

CATARACTA SI GLAUCOMUL

CATARACTA SI GLAUCOMUL: nu este numai o boalã a ochilor, ci provine mai exact dintr-o dereglare a rinichilor. De cele mai multe ori, glaucomul merge mânã în mânã cu reumatismul si durerile articulare. Se face un amestec în pãrti egale din urzicã, ventrilicã, gãlbenele si coada calului, se beau 3 cesti în care se pune 1 linguritã de biter suedez. În cazul cataractei, se ung pleoapele cu biter suedez. Rinichiul dereglat transmite presiunea ascendentã mai departe ochilor. Bãile de sezut cu coada calului ajutã la retragerea presiunii din ochii afectati. Se iau 100 gr plante uscate sau 2,5 kg de plantã proaspãtã. Acestea se lasã peste noapte la macerat în apã rece, apa trebuie sã acopere plantele. În ziua urmãtoare se încãlzeste maceratul, se filtreazã si se toarnã peste apa din baie, care trebuie sã aibã temperatura de 370-380C. Durata bãii este de 15-20 minute, încãperea de baie trebuie sã fie încãlzitã, apa de baie sã acopere regiunea renalã, inima sã fie în afara apei. Fãrã a se sterge, bolnavul se acoperã cu un halat si se culcã timp de 1 orã ca sã transpire. Se praparã o baie de aburi pentru ochi astfel: 20 gr silur, 20 gr odolean, 20 gr musetel, 10 gr verbinã, 30 gr soc se amestecã, se iau 5 linguri de plante se opãresc cu 1 l de vin alb care a fost înfierbântat pânã la limita de fierbere. Aburul este lãsat sã actioneze asupra ochilor închisi. Tratamentul reflexogen se va face în zona ochilor, a glandelor suprarenale, limfatice corp superior, capului si ochilor.
Reflexoterapia se bazeazã pe stimularea punctelor VU1, situat în apropierea unghiului intern al ochiului si VU2, situat la extremitatea internã a sprâncenei - tonifiere, punctelor 39, 40, 49, 8, 23.

APNEEA IN SOMN (SFORAITUL)

APNEEA ÎN SOMN (SFORÃITUL): este oprirea voluntarã sau involuntarã a respiratiei. Aceasta se poate produce în circumstante foarte variate, de la traumatisme, aspiratii de corpi strãini, pânã la apneea din cadrul stopului cardiorespirator, ce necesitã mãsuri speciale de tratament.
Sindromul apneei în somn (SAS), aceastã entitate patologicã este definitã ca fiind oprirea repetatã a respiratiei în somn (peste 10 opriri într-o orã de somn), asociatã cu sforãit sonor si somnolentã marcatã în timpul zilei. Practic, boala poate afecta pânã la 9% din populatia adultã. Oprirea respiratiilor normale în timpul somnului are ca urmare o proastã aprovizionare cu oxigen a tuturor organelor, putând duce, în timp, la afectãri importante ale functiilor acestora. Studiile efectuate pe pacienti cu SAS netratat anterior au arãtat o crestere a incidentei cazurilor de hipertensiune arterialã, infarct de miocard si accidente vasculare cerebrale.
Pe de altã parte, alterarea calitãtii somnului duce la somnolentã în timpul zilei. Aceasta, la rândul ei, are numeroase urmãri cum ar fi: scãderea capacitãtii de concentrare la volan, pânã la adormitul la volan (ceea ce produce accidente de circulatie), scãderea capacitãtii de concentrare la locul de muncã cu alterarea calitãtii muncii depuse de pacient.
Nu orice persoanã care sforãie noaptea suferã de SAS. În general, motivul prezentãrii la medic este oboseala exageratã din timpul zilei. Un rol important îl are partenerul (partenera) de somn, care poate da relatii despre numãrul si durata pauzelor de respiratie din cursul noptii.
Existã o serie de conditii care pot predispune un individ la aparitia SAS: boala are tendinta la "agregare" familialã si consumul de alcool predispune la dezvoltarea acestei suferinte. În general pacientii sunt supraponderali, ei asociazã tulburãri endocrine sau metabolice importante. Tot un element de diagnostic clinic este si nicturia (necesitatea de a merge des la toaletã pe timpul noptii), un alt motiv pentru alterarea calitãtii somnului, o altã explicatie posibilã pentru somnolenta exageratã din timpul zilei.
Examenul pacientilor care poate evidentia obezitatea, valorile crescute ale tensiunii arteriale, examenul ORL, care pune în evidentã modificãrile din sfera cavumului (vãl palatin, lueta, amigdale, faringe), este absolut necesar pentru un diagnostic corect al SAS.
Existã mai multe remedii terapeutice, în functie de cât de avansatã este afectarea organicã determinatã de SAS. Multi pacienti vin târziu la medic, atunci când boala este deja visceralizatã (au apãrut modificãri în organ).
Prin scãderea în greutate, evitarea consumului de alcool, a fumatului, precum si prin simple mãsuri medicamentoase de scãdere a presiunii din cãile respiratorii, se poate ameliora calitatea vietii bolnavului.
Alte remedii terapeutice sunt mai complexe, necesitã interventii chirurgicale (cel mai adesea excizia cu laser a unei pãrti din valul palatin) sau utilizarea unor dispozitive speciale în timpul noptii, care asigurã permeabilitatea cãilor respiratorii prin mentinerea unei anumite presiuni a aerului la nivelul lor.
Se pot face inhalatii cu ceai de musetel, muguri de pin, pentru a usura respiratia. Camera se aeriseste bine, nu trebuie sã fie supraîncãlzitã dar nici prea rece. Iarna se recomandã asezarea unui vas cu apã pe sursa de cãldurã pentru a se umezi aerul. Înainte de culcare se bea un pahar cu lapte, eventual îndulcit cu miere, cãldut, sau ceai de tei, musetel. Se va evita mâncarea grea seara, mai ales înainte de culcare. Este recomandat ca masa de searã sã fie luatã cu cel putin 2-3 ore înainte de culcare.

ANDROPAUZA

La bãrbati, activitatea sexualã descreste progresiv cu vârsta. Acest fapt a fost dovedit de reducerea interesului si a implicãrii în probleme sexuale, dificultatea obtinerii erectiei si reducerea satisfactiei sexuale. Perioada aceasta este cunoscutã sub denumirea de andropauzã.
Nu existã o vârstã precisã a declinului potentei sexuale la bãrbat dar existã anumiti factori, extra-fiziologici, care o pot influenta: starea socialã, economicã, atitudinea partenerei, educatia, starea civilã.
Tulburãrile se instaleazã de obicei lent, rareori brusc. Uneori perioadele de declin alterneazã cu reveniri spontane, dar trecãtoare. Frecventa raporturilor sexuale scade progresiv. Statisticile aratã cã erectiile sunt prezente la 2/3 dintre bãrbatii în vârstã de 65 de ani si la 1 dintre cei în vârstã de 75 de ani, iar activitatea sexualã la vârstnici este prezentã la 54% din bãrbatii cãsãtoriti, fatã de 7% la bãrbatii necãsãtoriti.
Odatã cu avansarea în vârstã, stimulii erotogeni trebuie sã fie de mai mare intensitate pentru a produce un rãspuns, iar episoadele de erectie spontanã îsi reduc frecventa sau dispar. Durata fazei latente creste si erectia nu mai este completã. Paradoxal, timpul de ejaculare poate fi prelungit, îmbunãtãtind calitatea actului sexual, dar se mãreste si timpul necesar pentru a atinge urmãtoarea erectie. Andropauza est o perioadã de bulversare în care se rupe echilibrul organismului adult si se restabileste un altul, cel al vârstei a III-a.
Declinul activitãtii sexuale este accelerat în prezenta altor probleme de sãnãtate. Tulburãrile de andropauzã sunt mult mai severe la cei cu patologie asociatã (cardiopatie, diabet zaharat, interventii chirurgicale de prostatã, aterosclerozã) si la cei cãrora li se administrazã medicamente care inhibã actiunea androgenilor (hormoni masculini). Consumatorii cronici de alcool pot avea o reducere a activitãtii sexuale suplimentarã fatã de cea diminuatã de vârstã. În ultimii ani s-a mai descris asa-zisul sindrom YUPPIE, definit ca o dorintã sexualã (sau de a face sex) diminuatã. A apãrut în contextul stresului modern, al grijii excesive pentru pãstrarea locului de muncã, al dorintei de ridicare a standardului de viatã, precum si a oboselii cronice specifice ritmului alert al vietii cotidiene contemporane. La aparitia unor tulburãri de tipul: potentã scãzutã sau absentã, nervozitate, libidou diminuat sau absent, irascibilitate, obosealã fizicã si intelectualã, depresie, scãderea memoriei si a capacitãtii de concentrare, bãrbatul trebuie sã se adreseze medicului pentru a-si ameliora simptomatologia.

COMPRESE CU PLANTE

1. COMPRESE CU BRUSTURE: frunzele proaspete se spalã, se zdrobesc, se aplicã sub formã de cataplasmã, de mai multe ori pe zi pânã dispare cauza. Este recomandatã în entorse, luxatii, picioare rãnite de prea mult umblat, arsuri, leziuni ulceroase, plãgi usturãtoare.
2. COMPRESE CU CRETISOARÃ: se spalã o cantitate corespunzãtoare de plante proaspete, se zdrobesc pe un fund de lemn cu un sucitor de tãietei, se aplicã sub formã de compresã pentru vindecarea rãnilor, întepãturilor, tãieturilor.
3. COMPRESE CU MUSETEL: se toarnã 1 l lapte clocotit deasupra a 2 linguri de musetel, se lasã sã stea 2-3 minute, se strecoarã si se aplicã sub formã de comprese calde. Este recomandatã compresa caldã în durerile de ochi, conjunctivite, alte inflamatii ale ochilor, în eruptii cutanate care provoacã mâncãrimi sau supuratii, iar sub formã de gargarã în durerile de dinti, precum si la spãlarea rãnilor.
4. COMPRESE CU PATLAGINÃ ÎNGUSTÃ: frunzele proaspete se spalã, se zdrobesc pânã se formeazã o pastã (terci), care se aplicã pe zona interesatã. Este recomandat în rãni, crãpãturi la picioare, tãieturi, întepãturi de insecte, muscãturi de câine turbat, animale veninoase. Frunzele frecate în mâini cu sare si aplicate la gât, vindecã gusa, iar la picioare vindecã bãsicile sau rosãturile de la încãltãminte. Este recomandatã compresa si în cazul bolilor canceroase ale glandelor.
5. COMPRESE CU PODBAL: se preparã ca mai sus. Este recomandat a se folosi compresa în boli de plãmâni, erizipel, leziuni ale tesutului cu umflãturi vinetii, în inflamatii ale bursei sinoviale, în ulcerul scrofulos. Vaporii de podbal sunt utili în bronsite cronice si în insuficientã respiratorie sau sufocantã.
6. COMPRESE CU TERCI DE TÃTÃNEASÃ: se preparã din rãdãcinile bine spãlate, mãcinate fin, amestecate cu apã clocotitã si câteva picãturi de ulei, pânã se formeazã un terci, care se întinde pe o pânzã, apoi se aplicã local caldã, legând-o strâns pe zona afectatã. Se recomandã în paralizia membrelor atunci când maladia provine din surmenaj, luxatie, entorsã sau apoplexie. Cu acest terci se retrag si tumefierile la glezne si încheieturile mâinilor. Pot aduce alinare în paraplegie, ulcer varicos, tumefieri reumatice ale muschilor, noduri de artritã, umflãturi, dureri de ceafã (spondilozã cervicalã), inflamatii ale pielii piciorului, calmeazã durerile dupã amputãri.
7. COMPRESE CU ABURI DE TRAISTA CIOBANULUI: se pun 2 mâini pline de plantã proaspãtã într-o sitã care se tine pe aburi. Planta înmuiatã la abur se pune pe o bucatã de pânzã care se aplicã sub formã de compresã pe zona afectatã. Se recomandã în cazul sânilor umflati, în hemoragiile renale, în hernia inghinalã.
8. COMPRESE CU URZICÃ MOARTÃ GALBENÃ: se preparã din 3 lingurite cu vârf de plantã la 250 ml de apã clocotitã. Se umezesc cârpe (tifon) cu aceastã infuzie si se aplicã sub formã de comprese calde contra ulceratiilor si varicelor.

DIETE SI CURE

1. DIETA CRUDIVORÃ DE REFACERE: acest regim oferã avantajul unui aport de principii alimentare, glucide, proteine, lipide, vitamine, minerale, în stare naturalã, fiind usor asimilati de organism si cu uzurã minimã a acestuia. Se practicã sub forme de cure de 5-7 zile pe lunã. Se recomandã în convalescenta bolilor acute, în boli consumptive (TBC, cancer), surmenaj fizic si intelectual, boli carentiale etc. Se recomandã urmãtoarea schemã:
- Ora 8 - grâu încoltit, 250-300 ml suc crud de fructe sau zarzavaturi, mere, struguri, pere, ardei gras, rosii, castraveti.
- Ora 10 - o farfurie de salatã de zarzavaturi: morcov, telinã, rosii, urzici, pãpãdie, mãcris, andive, salatã verde, varzã etc., la care se adaugã suc de lãmâie, putin ulei si condimente naturale.
- Ora 13 - salatã de zarzavaturi la discretie, 1-2 ouã crude cu albusul bãtut spumã, iaurt, brânzã dulce de vacã, pâine graham sau neagrã bine coaptã.
- Ora 17 - o canã cu lapte crud sau lapte vegetal si fructe uscate.
- Ora 19 - fructe, pâine graham sau neagrã cu miere, lapte.
- Între mese se bea ceai aromatic (cimbrisor, mãces, zmeurã, fragi, mure), dupã necesitãti.

2. DIETA CRUDIVORÃ DEPURATIVÃ: este recomandatã mai ales primãvara si vara, ea facilitând eliminarea toxinelor si deseurilor din organism, reechilibrând balanta vitaminicã si mineralã a organismului. Se practicã în scop profilactic si curativ, în cure de 3-7 zile pe lunã. Schema unei zile de curã:
- Ora 8 - 250 ml suc de rosii sau telinã, fructe oleaginoase, pâine graham sau neagrã coaptã bine.
- Ora 12 - o farfurie cu salatã de urzici, pãpãdie, cicoare, grâusor, cu suc de lãmâie, ulei si condimente naturale sau morcov, andive, telinã, castravete, ardei gras, sparanghel cu suc de rosii si condimente, iaurt, pâine graham sau neagrã.
- Ora 17 - o farfurie cu salatã de fructe crude.
- Ora 19 - 250 ml suc de telinã.

3. CURA DE ALOE: în primele 5 zile se ia câte 1 linguritã dimineata si la prânz, cu 2 ore înainte de mese, apoi restul curei, se ia câte 1 linguritã dimineata cu 2 ore înainte de masã. Se foloseste împotriva urmãtoarelor boli: amigdalitã, astm bronsic, bronsitã acutã, cancer, constipatie, congestie pulmonarã, gastritã acutã, afectiuni hepatice, biliare, impotentã, afectiuni intestinale etc.

4. CURA DE BANANE: se practicã câteva zile administrându-se 3-4 banane de 4-5 ori pe zi. Are un efect stimulativ al digestiei, în mod deosebit la sugari. Fruct bogat în vitamine si sãruri minerale, este recomandat în anemie, scrofulozã, TBC, gutã, boli hepatice, litiazã biliarã si renalã, boli ale sistemului nervos.

5. CURA DE IENUPÃR: se porneste de la 4 boabe si în fiecare zi se mai adaugã câte una (4,5,6,7,8,9,10,11,12,13,14,15 = 12 zile), apoi se scade în fiecare zi câte una (14,13,12,11,10,9,8,7,6,5,4 = 11 zile). Se foloseste împotriva urmãtoarelor boli: abcesul, flegmonul, furunculul, acneea, amigdalita, arteroscleroza, cancerul etc.

6. CURA CU LÃMÂIE îNTREAGÃ: este asemãnãtoare cu cea de mai sus, se începe cu 1-2 lãmâi pe zi, crescând zilnic pânã se ajunge la 4-5 lãmâi. Se continuã cu aceastã dozã timp de 30 de zile, se face o pauzã de 15 zile, dupã care se repetã. Pentru a diminua gustul cojii, se poate amesteca cu morcov, mare, pepene galben sau alte fructe, rase.

7. CURA DE LUT: internã sau externã, se recomandã pentru: accident vascular cerebral, anemie, arterosclerozã, blefaro-conjuctivitã, cancer, candidozã, constipatie, diaree, disgravidie, dismenoree, eczeme, epidermofitie interdigitalã, epilepsie, febrã, hemoroizi, afectiuni hepatice, biliare, intestinale, litiazã biliarã, metroanexite, parotiditã (oreion), afectiuni ale prostatei, afectiuni renale etc. Se preparã o dozã din 100 ml. apã rece si 1 linguritã de argilã, se lasã 3-4 ore sau de seara pânã dimineata. Se administreazã o dozã pe zi dimineata înainte de masã, se bea numai apa de deasupra sedimentelor. În perioada de tratament se recomandã a nu se consuma lapte sau derivatele acestuia, alcool, cafea, pepsi cola, ceai negru, regimul alimentar sã fie vegetarian, uleiul, zahãrul, sarea se vor consuma în cantitãti mici.

8. CURA CU MERE: se practicã 2-3 zile, folosind dieta exclusiv cu mere crude, rase. Cantitatea zilnicã este de 2-3 kg, în 5-7 mese pe zi. Se eliminã alimentele ce contin albumine, se combate procesul de putrefactie intestinalã, favorizând eliminarea germenilor patogeni si toxinele acestora. Prin continutul bogat în vitamine si acizi naturali, merele exercitã un efect antidiareic, antiputrid, antifermetativ, facilitând dezvoltarea florei intestinale normale, prevenind în acelasi timp formarea calculilor din acid uric.

9. CURA DE MESTEACÃN: Se recolteazã seva primãvara înainte de deschiderea mugurilor. Se efectueazã în tulpinã la aproximativ 50 cm. de la nivelul pãmântului o gaurã cu un diametru de 1 cm. se fixeazã la nivelul acesteia o bucatã de lemn ca un jgheab, iar seva se recolteazã în vase de sticlã si se pãstreazã la frigider. Se administreazã 200-400 ml. pe zi în 2-3 reprize, iar la copii mici 1 din doza de mai sus. Este recomandatã în afectiuni renale, alergii, gutã, reumatism, convalescentã, ca remineralizant.

10. CURA DE PERE: Se recomandã în aterosclerozã, hipertensiune arterialã, boli cardiace, nefritã cronicã edeme, oligurie.

11. CURA CU PRODUSE APICOLE
PROPOLISUL: se ia 1 gr. pe zi, pânã la vindecare.
POLENUL: este indicat în nevroze, hepatite, ciroze, colite, ulcer. Se iau 2-4 lingurite dimineata si la prânz, înainte de mese. Se consumã ca atare sau cu miere. Cura dureazã o lunã, se face o pauzã de 3 luni, se repetã de 2-3 ori pe an.
LÃPTISORUL DE MATCÃ: indicat în special bãrbatilor. Se ia 1 linguritã dimineata pe nemîncate. Este indicat în bolile de nervi. Nu se foloseste în cancer, diabet, dereglãri hormonale, la femei. O curã dureazã o lunã, se face pauzã 90 de zile, se repetã de 2-3 ori pe an.

12. CURA DE STRUGURI: Ca si cea de mere se utilizeazã pe perioade scurte de timp (2-3 zile), iar în bolile maligne timp de 15-30 de zile. Se consumã numai pulpa boabei de strugure, fãrã seminte si coajã, sau numai sucul proaspãt extras. Se începe cu 1 kg. crescând treptat la 2-3 kg. pe zi. Fiind bogat în vitamine, glucide, sãruri naturale, strugurele faciliteazã metabolismul organismului, echilibreazã balanta de vitamine, favorizeazã eliminarea acidului uric, are un efect decongestionant, se recomandã în majoritatea bolilor. Sucul are efect depurativ, diuretic, tonifiant fiind indicat în bolile infecto-contagioase (scarlatinã, rujeolã, varicelã, gripe), tumori maligne.

13. CURA CU SUC DE LÃMÂIE: exercitã un efect depurativ, neutralizant al aciditãtii sângelui, tonifiant al peretelui capilar. Se începe cu sucul de la o lãmâie, crescând zilnic doza cu câte o lãmâie, pânã se ajunge la 7 lãmâi pe zi. Din ziua a 8-a se scade câte una pânã se ajunge la o lãmâie. Durata curei este de 14 zile, iar dupã o pauzã de 2 sãptãmâni se poate relua. Este eficientã în litiaza renalã, gutã, obezitate, anginã, migrenã, varice, sciaticã, boli hepatice, respiratorii.

14. CURA CU SUC DE ORZ VERDE: se consumã 3 x 50 ml. pe zi. Se foloseste contra urmãtoarelor boli: anorexie, anemie, stomatite, afectiuni oculare, gastrice, ulcer, cancer, colite, pancreatite, afectiuni hepatice, constipatie ischemicã, arterosclerozã cerebralã, infarct miocardic, hipertensiune, hipotensiune, astm bronsic, gripe, viroze pulmonare, TBC pulmonar, rinite alergice, dereglãri hormonale, diabet, obezitate, retard psiho-motor, neurastenie, insomnie, schizofrenie, epilepsie, nevralgie de trigemen, nevralgie facialã, reumatism articular acut, lombosciaticã, artrite, acnee, efelide, dermatite, eczeme, ulcere varicoase, tromboflebite, hemoroizi, fracturi, formarea calusului în sarcinã la femei, avitaminoze, alopecie, sterilitate, impotentã sexualã.
Comparativ cu alte plante, orzul verde contine:
* de peste 250 de ori mai multã vitamina A decât în salata verde;
* de peste 25 de ori mai mult potasiu decât în banane;
* de peste 11 ori mai mult calciu decât în lapte;
* de peste 11 ori mai mult fier decât în telinã;
* de peste 7 ori mai multã vitamina C decât în portocale;
* de peste 10 ori mai multã vitamina B1 decât în spanac;
* de peste 23 de ori mai multã biotinã decât în lapte.

15. CURA CU TÃRÂTE DE GRÂU: se recomandã la: anemie, hemoroizi, constipatie, afectiuni intestinale, parazitoze intestinale (oxiuraza, ascardioza), spasmofilie (tetanie), afectiuni ale timusului, urticarie. Se preparã un terci din 1 litru lapte fiert, tãrâte de grâu sau miez de pâine, 1 gãlbenus de ou, care se foloseste sub formã de cataplasmã în cazul furunculelor, abceselor, flegmoanelor, antraxului, facilitând colectarea si drenarea secretiilor purulente.

16. CURA CU ULEI: o datã pe zi, dimineata, înainte de masã, se ia o lingurã de ulei de floarea soarelui sau soia, se clãteste gura 20 de minute, dupã care se aruncã, iar gura se clãteste cu ceai din coada soricelului, gãlbenele, salvie, pentru îndepãrtarea toxinelor.

17. CURA CU ULEI DE IN: la 1 litru de apã rece se pun 50 gr. seminte de in, se fierb 2 minute, se acoperã, se ia de pe foc, dupã 10 minute se strecoarã. Se foloseste în prurit, eczeme. Preparat mai concentrat (100 gr. seminte la 500 ml. apã) se recomandã sub formã de cataplasme, în abcese, furuncule, bronsite, nevrite, dureri musculare si articulare, contuzii.

18. CURA DE USTUROI: are ca proprietãti terapeutice: stimularea poftei de mâncare, este diuretic, expectorant, antiaterosclerotic, antiseptic, antibacterian, antiparazitar, hipotensor, hipoglicemiant, reechilibrant al florei intestinale. Se poate face infuzie, în cazul afetiunilor cãilor respiratorii si digestive, se poate consuma ca atare, 2-3 cãtei de usturoi înainte de masã, ca tonic general, în boli ale tubului digestiv, sau sub formã de tincturã de usturoi, de 3 ori câte 20-30 picãturi pe zi, diluat în putinã apã, pentru hipertensiune arterialã, afectiuni cardiocirculatorii, aterosclerozã. Pentru cãile respiratorii se face inhalatie punând putin jar pe un cãtel de usturoi.

19. CURA DE VÂSC: se lasã în apã rece pânã a doua zi, apoi se încãlzeste usor, se strecoarã, se beau 3 cescute pe zi, timp de 2-3 sãptãmâni.

CÂTEVA RETETE DE CEAIURI DINTR-O SINGURÃ PLANTÃ

1. CEAI DE BRUSTURE: 1 linguritã rasã de rãdãcinã de brusture se pune peste noapte la macerat în 1 litru de apã, se încãlzeste dimineata si se strecoarã. Se foloseste în caz de febrã, insuficientã respiratorie, artritã, gutã, epilepsie. Se beau zilnic 2-3 cesti cu ceai.
2. CEAI DE COSUL POPII (NALBÃ): se foloseste numai ca extract rece. Se pune 1 linguritã cu vârf de plantã la 1 litru de apã, se lasã peste noapte la macerat, iar dimineata se încãlzeste usor. Se recomandã în inflamatiile mucoaselor gastro-intestinale, gastrite, inflamatiile mucoaselor vezicale, ale cavitãtii bucale, în caz de secretie pulmonarã abundentã, bronsite, tuse, rãgusealã puternicã, amigdalitã, laringitã, gurã uscatã, emfizem pulmonar. Se beau 2-3 cesti de ceai pe zi.
3. CEAI DE CIMBRU: 1 linguritã cu vârf de plantã opãritã în 250 ml de apã, se lasã sã stea putin. Se foloseste în stimularea fluxului diuretic si ciclului lunar, accelereazã avorturile si nasterea normalã, grãbind iesirea fãtului din trupul mamei. Este un bun leac împotriva leprei, a paraliziei, a bolilor de nervi. Bãut dimineata în loc de cafea are un efect binefãcãtor, o prospetime a spiritului, o senzatie plãcutã la stomac, lipsa tusei de dimineatã, o stare generalã bunã. Se foloseste si în crampele abdominale, stomacale si menstruale, ca si în spasmele organelor pelviene (genitale). Asociat în pãrti egale cu patlaginã îngustã, cimbrul si-a dovedit eficacitatea în combaterea afectiunilor cãilor respiratorii, a secretiilor abundente bronsice, a astmului bronsic, în tusea convulsivã. Se beau 2-3 cesti pe zi, iar în crizele de epilepsie se beau 2 cesti pe zi, timp de 3 sãptãmâni, cu întrerupere de 10 zile.
4. CEAI DE CIUBOTICA CUCULUI: se preparã ca mai sus. Este recomandat împotriva insomniei, în tulburãrile nervoase, are efecte linistitoare asupra inimii si a nervilor, are efect depurativ, eliminã substantele toxice, calmeazã migrena, cefaleea, eliminã calculii vezicii urinare. Se beau 2-3 cesti pe zi.
5. CEAI DE COADA CALULUI: 1 linguritã cu vârf de plantã la 1 litru de apã clocotitã, se opãreste, se lasã sã stea putin sã se infuzeze, se strecoarã si se beau câte 2-3 cesti pe zi, cãldut, cu înghitituri mici. Este recomandat în dureri reumatismale, artrite si nevralgii, hemoragii si vãrsãturi cu sânge, în cazul rãcelilor vezicale, a durerilor spastice, ajutã în retentiile de apã în pericard, în pleurã sau în tulburãrile renale de dupã scarlatinã si alte boli infectioase grele cu dereglãri în eliminarea apei. Se mai foloseste în eruptii de piele însotite cu mâncãrimi. Coada calului amestecatã cu sunãtoare, opãritã si consumatã 1-2 cesti pe zi, în timp ce seara se consumã hranã solidã, ajutã în incontinenta urinarã. Se recomandã gargara de coada calului în amigdalite, inflamatii ale mucoasei bucale, stomatite ulceroase, sângerãri ale gingiilor, gingivite, fistule si polipi în cerul gurii si gât, în tumori maligne, acestea din urmã putând fi stopate.
6. CEAI DE COADA SORICELULUI: se preparã ca mai sus. Se recomandã în cazul ciclului neregulat, menopauzei, cancerului la organele pelviene, în cazul inflamãrii ovarelor, în incontinenta urinarã, leucoree. Se fac bãi de sezut si se beau 1-2 cesti pe zi. În prolaps uterin se fac bãi de sezut si se beau 4 cesti pe zi, împreunã cu cretisoarã. Este recomandat si în congestii cerebrale însotite de dureri, împotriva ametelilor, a greturilor, a bolilor de ochi însotite de lãcrimãri, a durerilor acute de ochi, a hemoragiei nazale, în migrena cauzatã de schimbarea vremii.
7. CEAI DE CRETISOARÃ: se face o infuzie din 1 linguritã cu vârf de plantã la 1 l apã clocotitã. Se beau 2-3 cesti pe zi si este indicat în febra pricinuitã de rãni purulente, leziuni, abcese neglijate, în urma extractiilor dentare, îndepãrteazã slãbiciunile musculare (adinomiile, miopatiile) si articulare, ajutã în anemii, în leziunile postnatale, în relaxarea organelor pelviene la femeile care au avut nasteri grele sau predispozitia spre avort (pentru fixarea sarcinii) si fortifierea fibrelor uterine în toate bolile de femei. În asociere cu traista ciobanului se foloseste în histeroptozã (prolaps uterin) si hernii inghinale. În aceste cazuri se beau 4 cesti pe zi. În obezitate se beau 2-3 cãni de ceai.
8. CEAIUL DE DRÃGAICÃ (SÂNZIENE): se preparã ca mai sus. Se foloseste în bolile de ficat, rinichi, pancreas, splinã, este indicat pentru cei care suferã de tulburãri ale sistemului limfatic, în clorozã, hidropizie, junghiuri intercostale, epilepsie, isterie, boli ale nervilor, retentie urinarã, nisip si piatrã (calculi) la rinichi, vezica urinarã, în bolile gusei, a glandei tiroide, cancerul limbii, ulceratii canceroase, boli de piele de naturã canceroasã. Se beau pânã la 4 cesti de ceai pe zi, iar în afectiunile de piele se foloseste si alifia.
9. CEAI DE FILIMICÃ (GÃLBENELE): se face infuzie din 1 linguritã de flori la 250 ml de apã clocotitã, timp de 2-3 minute, se strecoarã, se beau 3 cãni pe zi, cu înghitituri rare. Este recomandat pentru icterul infectios, are efect de curãtire, stimuleazã circulatia sângelui, vindecarea rãnilor, în boli gastro-intestinale, în crampe si ulcere stomacale, în inflamatii ale colonului, hematurie, viroze si infectii bacteriene.
10. CEAI DE MÃCRISUL IEPURELUI: se opãreste 1 lingurã de frunze proaspete cu 1 l apã clocotitã. Înlãturã pirozisul (arsurile la stomac), tulburãrile hepatice si digestive usoare. Se beau 2 cãni pe zi, încãlzite, contra icterului, nefritei, eruptiilor cutanate, viermilor.
11. CEAI DE MÃTASE DE PORUMB: se opãreste 1 linguritã cu vârf la 250 ml de apã clocotitã, se lasã putin în repaus, nu se îndulceste. Se recomandã în bolile cãilor urinare cu formatie litiazicã (formare de calculi), în edeme, nefrite, catar vezical, artrite, reumatism, în incontinenta urinarã, în colicile renale. Se bea la fiecare 2-3 ore câte 1 lingurã plinã de ceai.
12. CEAI DE MUSETEL: se face infuzie din 1 linguritã de flori la 250 ml de apã clocotitã, timp de 2 minute, se strecoarã si se beau 2-3 cãni pe zi. Este indicat în crampe si dureri abdominale (colici), balonãri, diaree, eruptii, dureri de stomac, secretii stomacale abundente, tulburãri menstruale, alte afectiuni ale organelor pelviene, insomnii, epididimitã, febrã, dureri de pe urma rãnilor, dureri de dinti. Se fierbe 1 l vin cu 1 pumn de musetel, se bea dimineata 1 pahar si unul seara, în caz de retentie urinarã, maxim 8 zile.
13. CEAI DE NUC: 1 linguritã cu vârf de frunze tãiate mãrunt se opãresc cu 250 ml de apã clocotitã. Se foloseste în caz de tulburãri digestive, constipatii, inapetentã, în curãtirea sângelui, diabet, contra icterului.
14. CEAI DE OBLIGEANÃ: 1 linguritã rasã de rãdãcinã se lasã peste noapte la macerat în 250 ml de apã rece. Dimineata se încãlzeste si se strecoarã. Se bea câte o înghititurã înainte si dupã fiecare masã. Este indicat în cazul slãbirii generale a organismului, a organelor digestive, în balonãri stomacale, intestinale, colici, dereglãri glandulare, artritã, la curãtirea mucozitãtilor intestinelor si stomacului de secretiile abundente, în hipometabolism, hipotonie intestinalã, clorozã si hidropizie.
15. CEAI DE PÃPÃDIE: se preparã ca mai sus. Se bea cu înghitituri mici, cu 1 orã înainte si dupã micul dejun. Este recomandat ca depurativ, pentru stimularea digestiei, sudorific, diuretic, stimulent, face sângele mai subtire, ajutã bolile biliare si hepatice.
16. CEAI DE PATLAGINÃ ÎNGUSTÃ: se face infuzie din 1 linguritã de plantã la 250 ml de apã clocotitã, timp de 3 minute, se strecoarã si se beau 2-3 cãni pe zi. Este recomandat împotriva maladiilor aparatului respirator, secretii abundente, tuse, astm bronsic, tuberculozã pulmonarã, curãtã stomacul de toxine, pentru bolnavii de ficat, rinichi, cei cu înfãtisare palidã, care fac eruptii, eczeme, la copiii firavi, bolnãviciosi, care nu se dezvoltã normal, desi sunt hrãniti în conditii bune.
17. CEAI DE PEDICUTÃ: 1 linguritã rasã de pedicutã se opãreste în 250 ml de apã clocotitã timp de 2 minute. Se bea 1 ceascã pe zi, dimineata, pe stomacul gol, cu 1 orã înainte de micul dejun, înghititurã cu înghititurã. În cazul cirozei hepatice sau cancerului hepatic se beau zilnic 2 cesti. Este indicat pentru reumatici si bolnavii de artritã, chiar dacã prezintã modificãri ale articulatiilor, în caz de constipatie cronicã si hemoroizi. Este recomandat în toate bolile cãilor urinare, a organelor genitale, la dureri si tumefieri ale testiculelor, în colicile renale, hepatite, tumori ale tesutului conjunctiv al ficatului, chiar dacã sunt deja maligne.
18. CEAI DE PODBAL: se foloseste 1 linguritã de flori si frunze amestecate în pãrti egale la 1 litru de apã clocotitã, care se opãreste si se lasã la rãcit. Se recomandã în bronsite, laringite, faringite, astm bronsic, pleurezie, tuberculozã pulmonarã, tuse, rãgusealã. Se beau mai multe cãni pe zi îndulcite cu miere de albine.
19. CEAI PENTRU TUSE: se amestecã podbal, lumânãricã, cuscrisor (mierea ursului sau plãmânãricã), patlaginã îngustã în pãrti egale. Se iau 2 lingurite din amestecul de plante la 250 ml de apã clocotitã si se opãresc. Se beau zilnic 3 cesti, calde, îndulcite cu miere, înghititurã cu înghititurã.
20. CEAI DE PUFULITÃ CU FLORI MICI: se opãreste 1 linguritã cu vârf de plantã la 250 ml de apã clocotitã, se lasã sã stea putin. Se beau 2 cãni pe zi, prima dimineata, pe stomacul gol, iar a doua seara, cu 1 orã înainte de cinã. Se recomandã pentru prostatitã cronicã, în hipertrofie a prostatei, în cancer vezical sau la prostatã.
21. CEAI DE ROSTOPASCÃ: se preparã ca mai sus. Are leac în bolile hepatice grave, curãtã sângele si ficatul, are influentã beneficã asupra metabolismului, este folosit cu succes în afectiunile biliare, renale si hepatice. În combinatie cu urzicã si mlãdite de soc, este indicat în leucemie.
22. CEAI DE SALVIE: prepararea ca mai sus. Recomandare sub formã de gargarã în gingivite, paradontoze. Bãut ca ceai, are efecte asupra paraliziilor, apoplexiei, în combaterea transpiratiei nocturne, spasmelor, în afectiunile mãduvei spinãrii, în dereglãri glandulare, în tremurul membrelor, asupra ficatului bolnav, a balonãrilor. Are actiune depurativã, eliminã mucozitãtile prea abundente din aparatul respirator, stimuleazã pofta de mâncare, combate diareea si tulburãrile intestinale. Se mai poate recomanda în amigdalite, boli de gât, abcese dentare, inflamatii ale laringelui si cavitãtii bucale, ajutã dintii care se miscã, gingiile care sângereazã.
23. CEAI DE SPLINUTÃ: de regulã se preparã împreunã cu drãgaicã, urzicã moartã, în pãrti egale. Se ia 1 linguritã de plante la 250 ml de apã clocotitã, se lasã sã stea putin, se beau 3-4 cesti pe zi. Se recomandã în bolile si hemoragiile intestinale, în afectiuni renale, în racordarea la rinichiul artificial, în stãri sufletesti dupã un soc de ordin depresiv, deceptii, stãri sufletesti stresante.
24. CEAI DE SUNÃTOARE: se opãreste 1 linguritã cu vârf la 250 ml de apã clocotitã, timp de 1-2 minute. Se consumã 2-3 cãni pe zi. Se recomandã în leziuni nervoase, boli nervoase, rãni de pe urma unor lovituri si vãtãmãri prin ridicat, în diaree, în nevralgia trigemenului, astenie însotitã de insomnii, în tulburãri de vorbire, somn agitat, accese de isterie, somnambulism, incontinentã urinarã, depresii, dereglãri ale ciclului menstrual.
25. CEAI DE TÃTÃNEASÃ: se pun peste noapte, la rece, 2 lingurite de rãdãcinã tãiatã mãrunt, în 250 ml de apã rece. Dimineata se încãlzeste usor si se strecoarã. Se beau 3 cãni pe zi, cu înghitituri mici. Este indicat în ulcerul gastric, combinat cu 50 gr gãlbenele, 50 gr troscot. Se foloseste în bronsite, afectiuni ale aparatului digestiv, hemoragii stomacale, pleurezii.
26. CEAI DE TRAISTA CIOBANULUI: se opãreste 1 linguritã de plantã la 250 ml de apã clocotitã, timp de 2-3 minute. Se beau zilnic 2-3 cesti. Se recomandã în hemoragii nazale, stomacale, intestinale, metroragii, hipermenoree, în rãni sângerânde. În bolile de femei se beau cu 8-10 zile înainte de venirea ciclului câte 2 cesti. Acest ceai se foloseste si în reglarea ciclului în perioada pubertãtii. Pe timpul menopauzei se beau câte 2 cesti timp de 30 de zile, cu pauzã de 21 de zile, repetându-se periodic.
27. CEAI DE TURITÃ MARE: se praparã o infuzie din 1 linguritã de plantã la 250 ml de apã clocotitã, timp de 2 minute. Se beau zilnic 2 cesti. Se recomandã în inflamatiile gâtului si ale gurii, cum ar fi laringita, stomatita ulceroasã, de asemenea în caz de anemie, rãni, reumatism, lumbago, tulburãri digestive, cirozã hepaticã, în bolile splenice, emfizem pulmonar, cord mãrit, dilatarea stomacului si a intestinelor, în bolile renale si vezicale.
28. CEAI DE URZICÃ: se preparã ca mai sus. Recomandat în eczeme, dureri de cap, eliminarea nisipului de la rinichi si în bolile renale, fiind depurativ si hematopoetic, are influentã pozitivã asupra pancreasului, scade glicemia, vindecã bolile si inflamatiile cãilor urinare, are si efect laxativ, fiind indicat în cura de primãvarã.
29. CEAI DE URZICÃ MOARTÃ GALBENÃ: se preparã ca mai sus si se beau 2 cesti pe zi. Are efecte benefice în caz de tulburãri si dureri menstruale, asupra glandelor pelviene, în retentie urinarã, în boli ale cãilor urinare si renale grave, în tulburãri digestive, contra ulceratiilor si a varicelor.
30. CEAI DE VENTRILICÃ: se face o infuzie, se beau 2 cesti pe zi, neîndulcite. Îndepãrteazã secretiile stomacale abundente, tulburãrile intestinale, combate nervozitatea care provine din suprasolicitarea intelectualã, îndepãrteazã senzatiile de ametealã, are efect asupra memoriei, asupra secretiilor si eczemelor cronice. Amestecat cu telinã înlãturã debilitãtile nervoase si stãrile melancolice. Are rezultate bune si în cazul reumatismului, artritelor, icterului, nisipului în urinã.
31. CEAI DE VÂSC: se pregãteste doar ca extract rece, din 1 linguritã de plantã la 250 ml de apã rece, lãsat la macerat peste noapte. Dacã este necesarã o cantitate mai mare, se poate pãstra cald în termos. Se recomandã în epilepsie, împotriva spasmelor cronice, a acceselor de isterie, influenteazã pozitiv functionarea întregului sistem glandular, stimulând metabolismul, are actiune asupra pancreasului, diabetului, tulburãrilor hormonale. În aceste cazuri se beau 2 cesti pe zi. Împotriva arterosclerozei, apoplexiei are efect hemostatic. Tras rece pe nas opreste hemoragiile nazale. Consumat ca ceai, opreste hemoragiile pulmonare si intestinale din timpul tifosului si dizenteriei. Scade tensiunea arterialã la hipertensivi si creste tensiunea la hipotensivi. Are actiune în cazul congestiei cerebrale, a senzatiilor de ametealã, vâjâitului în urechi, tulburãrile de vedere, cardiace si circulatorii.